Trebuie să afirm că cele mai multe discuţii pe care le-am purtat despre rugăciune şi care au pus temelia vieţii mele spirituale au avut loc în închisoare.

Acolo am discutat cu o serie de oameni, pe care detenţia mai îndelungată îi deschisese pentru o relaţie mai adâncă şi mai personală cu Mântuitorul Iisus Hristos, oameni care nu erau neapărat clerici sau monahi, dar care, în urma suferinţelor îndelungate şi a introspecţiunilor asupra propriei lor cunoaşteri, ajunseseră la trăiri de adâncă duhovnicie, apropiate de ale marilor părinţi duhovniceşti. Gafencu, Oprişan, Virgil Maxim şi atâţia alţii sunt modele de sfinţenie şi de referinţă pentru cei care am trecut prin închisori şi i-am cunoscut, sau măcar am auzit despre ei.

Îmi amintesc de când am intrat a doua oară în închisoare… Intrasem în preoţie din ’72. În ’78 am fost scos din şcoală, din învăţământ, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu-şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sunt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciune cu elevii mei de la Seminar. Ne întâlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvânt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvântul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gândindu-ne la cele ce am citit. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog…

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog, pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Când mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea şi nu reuşeam să depăşesc această încrâncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Nici atât nu reuşeam… Era o încrâncenare in mine. Şi mi-am adus aminte de ceea ce spune Sfântul Maxim Măr­turisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea, cu rugăciune adâncă, aşa... încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam până la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie… O prăpastie îngrozitoare… Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi.

Până când, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul i-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească piciorul Lui de piatră, citând de fapt din Psalmi, aşa s-a întâmplat şi cu mine... Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat şi nu s-a rănit piciorul meu de piatră.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Cuvinte vii. "A sluji lui Hristos înseamnă suferință")

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii