vezi galerie foto (42 foto)
Pr. Sofian Boghiu
"Să urmăm chipul de viață al sfinților, chipul lor plin de lumină. Şi să ne gândim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l punem în lumină."
  • 07 Octombrie 1912
  • Cuconeștii Vechi, Bălți
  • ieromonah
  • 6 ani
  • Jilava, Aiud, Salcia
  • 14 Septembrie 2002
  • Mănăstirea Căldărușani, Ilfov
    • Ne vorbește părintele Sofian
    • Părintele Sofian Duhovnicul
    • Buchet de cuvântări. Predici și meditații
    • Părintele Sofian
    • Chipul Mântuitorului în iconografie
    • Sfântul Antim Ivireanu și Mănăstirea tuturor Sfinților
    • Un iconar de suflete. Părintele Sovian Boghiu

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Miercuri, 11 august 1999, ziua eclipsei de soare. Dimineaţa primesc un telefon. Mi se comunică faptul că părintele a suferit o comoţie cerebrală încă de cu seară, că nu mai recunoaşte pe nimeni, că nu răspunde la întrebări, nu mănâncă, nu bea, nu ştie nimic, spune tot timpul Psalmul 50.

Trecuseră 12 ore de când părintele era în această stare.

După plecarea doctorilor, Părintele stătea din nou pe marginea patului, aşa cum stătuse şi în ajun şi din nou spunea Psalmul 50. Îl spunea fără oprire, molcom, dar cu hotărâre. Mai sărea unele versete, pe altele le repeta de mai multe ori. Cel mai des revenea: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele". Pe acesta îl repeta de mai multe ori la rând şi apoi, tot cu ochii închişi, cu mintea parcă de tot cufundată înlăuntru: „Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine".

Rugăciunea suna atât de coerent! Figura Părintelui era atât de liniştită şi senină şi nici măcar ochii, parcă mai strâns închişi, nu trădau „eclipsa" - cum o va numi mai târziu, „eclipsa personală" - prin care trecea. Era de fapt o rugăciune neîncetată de care părea că se agăţase cu toată fiinţa, cu toate puterile. Ochiul închis în afară trezea înlăuntru cugetul, care lucra rugăciunea singur.

Cei din spital spuneau că nu primeşte hrană. Am insistat să-l hrănim pentru că avea diabet şi lucrurile se puteau complica. Între două versete din psalm, părintele accepta câte o linguriţă de supă, apoi miere şi suc de portocală. La psalm însă nu renunţa cu niciun chip, ci-l relua deîndată, înainte chiar de-a respira: era de fapt adevărata hrană şi între aceste picături mari de psalm mai înghiţea şi o linguriţă de ceai cu miere sau suc.

După puţin s-a culcat, apoi a deschis fără însă să recunoască pe cineva. Avea faţa deschisă, luminoasă şi bucuroasă. După câteva ore se afla în chilie, în patul propriu, la lumina candelei care îl veghea.

În noaptea aceea a spus în continuare, mai slab sau mai cu forţă, dar tot timpul, absolut tot timpul, fără oprire, Psalmul 50. Era o voinţă dârză în acest „a spune", o voinţă ce nu se lăsa învinsă. Mi se părea că antenele sufletului (acel „ceva" al sufletului) parcă ştiau că în spusa asta continuă, în acest psalm stă toată mântuirea.

Am început să-l rostesc şi eu, tot cu glas, încet. Voia Părintele, voiam şi eu să fie auzit. Strigătul şoptit al Părintelui avea forţa stăruinţei. Deşi aparent absent faţă de tot ce-l înconjura, Părintele era, rostind psalmul, foarte prezent: cuvântul era rostit când clar, când mai bâjbâind, dar cu osârdie, cu încredinţare, cu convingere.

Încrederea în puterea acestui psalm mi-a transmis-o şi mie. În acea noapte am primit în dar Psalmul 50 cu puterea lui mântuitoare şi sunt încredinţată că el l-a ajutat şi l-a salvat pe Părintele Sofian în acel impas.

A doua zi, pe 12 august, Părintele s-a ridicat pe marginea patului. Era ca un nou născut - renăscut. A privit în jur, a vorbit, a recunoscut pe toată lumea.

...L-am întrebat apoi de ce Psalmul 50. Mi-a răspuns că este psalmul cel mai implicat în slujba bisericească ortodoxă: îl întâlnim şi la rugăciunea de dimineaţă, şi la Vecernie, şi în multe alte momente ale slujbelor... şi la Liturghie chiar în momentul prefacerii, când preotul rosteşte în taină: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele".

După doar câteva luni, l-am însoţit pe Părintele Sofian în Germania, la Bad Rapennau, unde i se propusese un tratament de recuperare.

Acolo, la două zile după ce am ajuns, Părintele s-a sirnţit în putere să facă o sfeştanie cu sfinţirea apei. Era 10 octornbrie 1999, duminică după-amiază. Am aprins candela. La această sfeştanie Părintele i-a pomenit pe cei apropiaţi din România şi din Germania. S-a rugat pentru poporul român şi pentru cel german. Candela a ars toată noaptea fără să se stingă, a ars şi dimineaţa până la ora 13, când trebuia să ne mutăm în altă locuință...

Plecam şi nu m-am îndurat să suflu în candela care arsese continuu 20 de ore. Am luat-o aşa aprinsă în mână, în maşină. Am ţinut-o în vânt, am purtat-o fără grijă peste tot, gândind că se va stinge. Dar nu s-a stins. A ars 70 de ore fără întrerupere. Pe mine m-a uimit, m-a bucurat şi m-a ernoţionat lucrul acesta neobişnuit. Părintele însă era netulburat, egal cu sine ca întotdeauna.

(Mariana Macri - Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 258-260)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori