Târgu Ocna

Închisoarea Târgșor
(temnița copiilor)

”Aici s-a dat o luptă între doua concepții de viață, opuse una alteia, una care încerca să ne spele creierul și să ne impună așa-zisele valori concepute de Marx și Lenin, și alta care apăra cu îndârjire valorile morale tradiționale”

Destinată pentru: elevi

Apogeul reeducării: august 1948 - noiembrie 1950

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Directorul şi subdirectorul au organizat şedinţe formale în care câte unul din elevii din grupul buzoienilor trebuia să ţină o prelegere. Prelucrau vreun capitol din Capitalul lui Marx sau din Maniestul lui Engels, din care copiau câteva pagini sau pasaje; lor li se dădea hârtie şi cemeală sau creion. Directorul, pentru a-şi arăta convingerile faţă de subdirector, nu pentru a convinge pe deţinuţi, punea întrebări la care tot el răspundea cu aerul superiorului. Încercam să mă sustrag invitaţiei de a expune vreun subiect.

Simţeam însă că cercul se  strânge. Din când în când directorul mã provoca cu privirea să răspund la câte o întrebare, dar mă făceam că nu sesizez intenţia lui. Subdirectorul, mai dibaci, fäcându-se că nu-mi dă atenţie, se ridica de la masa cu pânză roşie, se oprea ca din întâmplare în faţa mea, uitându-se pe deasupra undeva în fundul sălii. Îi simţam respiraţia, pe care şi-o stăpânea să nu se declanseze 'intr-o vâltoare de foc.

Duhul rău care lucra prin ei nu avea încă îngăduinţa să mă ispitească; mă rugam lui Dumnezeu să mă întărească în mărturisirea cea dreaptă.

Prelegerile se programau cu o săptămână înainte. Numele vorbitorului era prin afiş, ilpit pe uşa camerei şi pentru siguranţă prin anunţul verbal, al şefului. Am fost anunţat că într-o sâmbătă sau duminică urma să vorbesc. Era la sfärşitul lui iulie 1948. Şedinţele se ţineau de obicei duminica dimineaţa. În timp ce Mântuitorul cobora în Altarele Sfintelor Biserici, pentru a intra în comuniune cu noi, pentru a ne  salva din ghearele lui satan, noi trebuia să ne lepădãm de El, iar în loc să-L primim pe Împăratul Slavei, să-L blasferniem ridicând osanale lui Veliar şi slujitorilor lui.

M-am rugat, am postit şi m-am gândit mult cum să procedez nu numai pentru a mãrturisi deplin Adevărul Sfânt ci, cu darul lui Dumnezeu, să-i fac pe conducătorii închisorii şi pe cei şapte copii să înţeleagă că ceea ce rnărturisesc esteu nu numai o poziţie personală, ci însăşi condiţia vieţii veşnice. Ştiam că această mărturisire mă va urmări toată viaţa. Am notat pe scurt ideile pe care urma să le dezvolt. Cånd clopotele Sfintei Biserici îi chemau pe târgşoreni la Sfânta Liturghie, reprezentanţii puterii întunericului intrau în cameră. De data aceasta asistau moş Dumitrache, ginerele sãu, Viţel şi un miliţian mai tânăr.

Eram cel mai vârstnic dintre deţinuţii elevi; ĭmplinisem 26 de ani. Nu atrãsesem atenţia asupra mea şi nu eram dumirit de ce erau prezenţi acum şi reprezentanţii „executivului”. Zâmbetul lui moş Dumitrache m-a liniştit. Mi-a umplut sufletul de încredere că mărturisirea mea va găsi un pământ bun, in care să crească sãmânţa Adevărului. Miliţienii au rămas în picioare, iar directorul, cu aroganţă, s-a aşezat; uitându-se spre mine.

- Suntem gata să ascultăm!

În acea clipă m-a fulgerat amintirea întâmplărilor din penietnciarul Aiud, de mărturisire a credinţei în Hristos şi neam. Bucuria şi pacea mi-au cuprins sufleutul şi trupul. Simţeam căldura în tot organismul şi o aripă proteguitoare asupra mea; dar mă temeam să nu greşesc lăsându-mã înşelat de aparenţa lucrurilor favorabile mie. „Nu ne este nouă a sta împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor rãutãţii” şi „Deosebiţi duhurile”, cuvintele Sfântului Apostol Pavel îmi răsunau strident în urechile minţii.

M-am ridicat de pe banca pe care stăteam singur (ceilalţi, ferindu-se, făceau corp-aparte), am înaintat şi am citit din Sfânta Scriptură, salvată la percheziţie, versetele 1-8 din capitolul 13 al Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, unde vorbeşte despre supunerea faţă de stăpâniri. Am comentat verset cu verset datoria civică de a ne supune autorităţilor ca unele ce împlinesc legile rânduite de Dumnezeu, spre binele supuşilor. Am analizat ideea că „autoritatea (statului) nu este de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea”.

Luând primul slogan comunist, care propagă ura între oameni, pânã la uciderea în masă a celor ce se împotrivesc acestei stăpâniri satanice care abdică pe faţă de la recunoaşterea lui Dumnezeu şi renunţă la iubirea de aproapele, am făcut rechizitoriu al concepţiei ateo-materialiste. L-am pus faţă în faţă cu Versetele 9 şi 10 din acelaşi capitol: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii". Am încheiat spunând că nu voi consimţi acţiunea de reeducare, nu voi aplauda sau aproba nimic din ceea ce este împotriva conştiinţei mele creştine şi româneşti. Fiind prizonier cu trupul, voi munci şi mă voi supune dispoziţiilor interioare de executare a pedepsei. Dar dacă munca este condiţionată de concesii morale şi spirituale din partea mea, nu o voi efectua, suportând consecinţele, întrucât condiţia de condamnat nu-mi permite să am libertatea de opinie şi nici nu mã face părtaş la vreunul din drepturile omului liber. În afară de mărturisirea de credinţă în Hristos şi iubirea de neam
nu-mi îngădui altă discuţie cu autoritatea de stat.

Când am sfârşit, elevii păreau halucinaţi. Simteam deruta şi încrâncenarea directorului şi concentrarea subdirectorului, dar mă mângâiau privirile lui moş Dumitrache şi ale celorlalţi doi miliţieni, care păreau îngrijoraţi de soarta mea. Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate; Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor 1948. Dacă dosarul meu se publică - şi aş dori acest lucru - se pot găsi.

Directorul, pentru a-şi arăta vigilenta şi credinţa faţă de partid, a sărit ca ars. Pe ton ridicat a început o tiradă de invective şi ameninţări la adresa mea şi a îndrăzneţilor care ar avea curajul să se lupte cu „concepţia ştiinţifică, materialist-dialectică” etc. L-a întrerupt subdirectorul cu un gest: „Lasă cã-l aranjăm noii”. Stãpânindu-se (se vedea că face acest efort), cu ton calm, prefăcut, a spus că-i pare bine că mi-am mărturisit poziţia în felul acesta, ştiind dinainte cu cine are de-a fiace. Mi-a cerut Sfânta Scriptură, „Ia dã-mi cartea aia”, şi, urmărind paragraful citit, se strâmba mirându-se.

Întorcând pagina, a găsit o scrisoare uitată acolo pe care voiam s-o trimit părinţilor prin moş Dumitrache. Le făceam cunoscut părinţilor şi fraţilor, locul şi starea în care mă aflam şi îi încredinţam că Dunmezeu îmi va purta de grijă să vin acasă, chiar dacă va trebui să trec şi prin iad.

Sincer sau nu, subdirecüorul şi-a exprimat admiraţia pentru curajul şi tăria mea sufletească. L-am rugat să pună Mărturisirea şi scrisoarea la dosarul meu. Le-a luat o dată cu Sfânta Scriptură. Nu ştia, Sărmanul, că cei mai mulţi dintre noi în anii de regim celular învăţasem scripturile pe de rost, ca în timpurile primare ale creştinismului.

Au ieşit fără să dea nicio sentinţã. Trebuia consultat un for superior. Din acea zi, însã, au încetat aceste cursuri de reeducare. Adversarul nu avea arme pentru acest fel de luptă. Numai după ce, supus presiunilor fizice, cedezi moral, te dopează cu învăţăturile lui. Fãrã prăbuşirea interioară, din fricã, ignoranţă sau interes oportunist, nu te poate stapâni nimeni.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii