Târgu Ocna

Închisoarea Târgu Ocna
(lumina din răni)

”Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deșert al suferinței. Nu că aici nu ar fi fost suferință. Dimpotrivă. Dar aici, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferința.”

Destinată pentru: deţinuţii grav bolnavi

Apogeul reeducării: iunie 1950 - mai 1951

Conducerea închisorii:
  • Ioan Ionescu (1945)
  • Constantin Ştirbu (1945)
  • Nicolae Costescu (1946)
  • Ştefan Daniliuc (1946-1950)
  • Anton Brumă (1950-1952)
  • Petru Călin (1952-1953)
  • Gheorghe Ciurcanu (1953-1966)

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

O dată sosiţi în Târgu-Ocna, deţinuţii care trecuseră prin „moara” lui Ţurcanu s-au împărţit în două: unii s-au smuls total şi definitiv din reeducare iar alţii i-au rămas fideli. Încă din prima zi „reeducaţii” au început cu bătaia. O făceau însă în virtutea inerţiei din Piteşti, fără a ţine seama că aici erau alte condiţii. În consecinţă a ieşit scandal.

Atunci politrucul a spus:

- Dacă reeducarea a fost ordonată de partid ea este bună, iar dacă nu a fost ordonată de partid ea este rea.

Autorităţile din Târgu-Ocna, chiar securiştii, nu ştiau nimic despre reeducarea din Piteşti şi erau derutaţi. Au sosit inspectori de la Bucureşti dar şi aceia s-a întâmplat să fie neiniţiaţi în reeducare, de unde se vede încă o dată cât de secret şi bine ascuns în cele mai înalte cercuri ale partidului a fost acest experiment. A urmat deci o pauză prin confuzie, până ce treaba a fost preluată de cei în drept care, ca de obicei, au rămas în umbră, folosindu-l ca „agent” pe Nuţi Pătrăşcanu, condamnat mai târziu în procesul „ţapilor ispăşitori”.

Reeducaţii aveau o expresie stranie, între groază, febră şi hipnoză. Privirea le era sticloasă şi instabilă. Erau agitaţi şi veşnic puşi pe ceartă. Depuneau un zel epuizant în a tortura pe ceilalţi deţinuţi. Ei între ei se ţineau strâns uniţi, se suspectau reciproc iar din când în când supuneau pe câte unul sau altul la torturi colective, socotindu-l nesincer, nevigilent ori indulgent.

Trebuiau să urască, să lovească, să spioneze, să toarne, chiar să ucidă dacă era nevoie.

De aceea ne pândeau zi şi noapte şi interpretau tendenţios tot ce se petrecea, astfel încât o discuţie în trei era considerată „şedinţă banditească” iar munca voluntară la camera 4, „ajutor legionar”. Urmăreau cele mai mici gesturi de generozitate - cum ar fi cedarea unei bucăţi de carne ori a unei perechi de ciorapi unuia mai neputincios - şi le transformau în „acţiune contrarevoluţionară”. Dar cel mai mult urau şi loveau în credinţă - acolo nimeni nu avea voie să-şi facă semnul crucii ori să discute probleme religioase - şi în legăturile sufleteşti care se adânceau între oameni.

Ei considerau că sunt exponenţii reeducării, pe care juraseră să o slujească până la moarte şi deci urmăreau cu asiduitate „marea revoluţie”. În realitate însă toate acestea erau iniţiate, ordonate şi cerute de către conducătorii din umbră ai experimentului. În mai multe rânduri autorităţile au încercat să aplice organizat reeducarea în sanatoriu dar niciodată n-au putut reedita Piteştiul, întrucât aici dispăruseră izolarea şi surpriza.

La Târgu-Ocna reacţia împotriva „restructurării” a putut fi puternică şi eficace fără a fi fost organizată, ci izvorâtă din necesitatea colectivă de apărare. Ne provoca o spaimă şi o disperare cu mult mai acută gândul reeducării decât primejdia T.B.C.-ului. Piteştiul încă ne obseda şi ne îngrozea posibilitatea înapoierii acolo. Groaza reeducării era aşa de mare încât noi toţi hotărâsem, în caz că vom fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci ori să provocăm, de va fi posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi ori, dacă vom ajunge totuşi acolo, să ne sinucidem. Dacă moartea nu ne era oferită, dacă nu exista scăpare din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. Sinuciderea e un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi-o dispreţuim - dar acolo era unica alternativă a monstruozităţii şi demenţei fără limite.

Unii din cei intraţi în „ture” au mai găsit totuşi o alternativă: trăind câţiva ani în tortura reeducării, au acceptat toate mizeriile, au fost obligaţi la cele mai inimaginabile acte de decadenţă, au torturat pe alţii la rândul lor, au avut o comportare de adevărate canalii dar în adâncul sufletelor lor au rămas refractari la cele ce erau obligaţi să facă, îndureraţi că nu puteau rezista însă constrânşi de realitate să facă ce făceau. Unii dintre aceştia au înnebunit dar alţii au rezistat şi imediat ce li s-a oferit prilejul, s-au smuls stării de „reeducat”. De fapt nimeni nu poate garanta pentru el însuşi cum se va comporta în astfel de condiţii, căci suntem surprinşi fie de slăbiciuni ascunse în noi, fie de forţe din noi necunoscute. Important mi se pare momentul acceptării: este o acceptare silită şi este o acceptare voluntară. Acceptarea silită tinde, prin supunerea la infamie şi crimă, să te descompună sufleteşte şi să te alieneze mintal dar poate fi justificată dacă nu a existat şi o acceptare voluntară. În cazul acestor oameni nu poate fi vorba de o acceptare voluntară, căci ei au fost nişte victime nefericite.

La Târgu-Ocna reeducarea n-a încetat dar nici nu s-a putut manifesta în formele diabolice de la Piteşti. Încercarea de sinucidere a lui V.I. – despre care am relatat pe larg mai înainte - a fost momentul culminant al salvării noastre şi al declinului restructurării. Totuşi sufletele mutilate la Piteşti au rămas multă vreme sub imperiul groazei duse până la nebunie.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii