A doua zi - nu mai știu pentru ce motiv - am lipsit de la ședința de după-amiază. Seara aveam să aflu o nouă surpriză: la propunerea patriarhului, Sinodul mă avansase profesor-asistent la Institutul Teologic, lăsându-mi libertatea de a-mi alege singur catedra. Saltul era mult peste tot ce aș fi putut visa. (...)
Profesorul Cristescu mai avea un an sau doi până să iasă la pensie și m-am hotărât ca, între timp, să lucrez la catedra de Istorie Bisericească Universală a profesorului Teodor M. Popescu, om de caracter gigantic și nu mai puțin uriașă integritate morală, pe lângă faptul că era un savant. Bucuros de prezența mea la catedra lui, profesorul - arhicunoscut prin severitate și disciplină - manifesta o adevărată curtoazie față de proaspătul său asistent, și în ruptul capului nu mi-ar fi solicitat o oră în plus peste programul la care eram obligat.
(Valeriu Anania - Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 199)
