vezi galerie foto (1 foto)
Traian Trifan
"Hristos este unicul și singurul ajutor după moarte. Ferice de cine L-a dobândit prieten în timpul vieții."
  • Lancrăm, Alba
  • avocat
  • 22 ani
  • Jilava, Vaslui, Aiud, Suceava, Braşov, Galda de Jos, Văcăreşti, Popeşti Leordeni, Caransebeş, Gherla, Periprava
  • 27 Aprilie 1990
    • Mărturisesc... Robul 1036

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

În celulă ca un monah

Omul acesta, cu mintea lui sfredelitoare, căuta totdeauna răspunsurile cele mai înalte, cele mai plăcute lui Dumnezeu la toate actele noastre pământești. Câteodată se tulbura analizând actele politice ale partidelor, zise istorice, care au condus țara. Actele lor de conducere demonstrau lipsa de legătură cu Dumnezeu, lipsa conștiinței responsabilității în fața Lui și în viața particulară, și în cea comunitară. De multe ori, vrând să intru la dândul în celulă găseam ușa încuiată. Când reveneam socotind că și-a sfârșit pravila, rugăciunea sau meditația, îl găseam cu capul în mâini, neputându-și ostoi plânsul. Avea pentru mine o afecțiune deosebită. Îi plăcea să facem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Această rugăciune îi aducea liniștea sufletească. [...]

Gândul acesta, că trebuie în mod imperios să ne pregătim pentru jertfa supremă, îi capacita toate puterile. Nu scăpa nici o ocazie să ni-l pună în fața sufletului. Aceasta era ultima și cea mai mare datorie de conștiință, care reflecta jurământul elitei legionare: jertfă de ispășire adusă lui Dumnezeu în numele neamului nostru.

La despărțire, mă învăluia în lumina albastră a ochilor și a unui zâmbet discret, care nu s-a transformat niciodată în râs, și-i îmbrăca fața aspră... Măsura vieții lui era seriozitatea și gravitatea. În ziua când am plecat la Târgșor, luându-mi rămas bun de la dânsul, mi-a spus:

- Vezi că lumea cere de la noi totul. Așa de vrea și trebuie să nu-i înșelăm așteptările...

Grija de a nu sminti, de a nu dezamăgi pe nimeni, de a fi călăuză pentru toți în închisoare, manifestată fără nici o ostentație, era lupta sa. Avea putere de autocontrol permanent; tenacitatea și constața în atitudini, faptul că nu i se putea reproșa nimic, îi dădeau aureola de mare demnitate. Blând și duios în intimitate, era necruțător cu lipsa de demnitate morală. Iată cuvântul lui la sfârșitul unei întâlniri în care se discutase despre obligația imediată și permanentă a fiecărei conștiințe de creștin.

- Noi nu suntem numai ai noștri! Vom da seama în fața lui Dumnezeu și a neamului de lipsa noastră de cunoaștere și viețuire în Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaștem Adevărul Dumnezeiesc. Din această cunoaștere decurge implicit și obligația de a-l transforma în act de viață, de trăire. Nu ne este permis să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut.

”Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul”

[La Galda de Jos], prin luna mai, a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

- Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

- Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

- Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

***

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 87, 209, 139, 183)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori