Bădia Trifan a îndurat multe, dar nu s-a plâns niciodată. De aceea îl port în sufletul meu, într-o lumină care domină Spațiul și Timpul...
Ne aflam în coloni ade muncă Galda de Jos, în anul 1946. Era prin luna Iulie.
În fața castelului ruină, în care eram cazați, se afla o bisericuță veche din lemn - părăsită.
Seara, înainte de culcare, unul câte unul sau în grupuri mici, după cum reușeam să ne rânduim timpul, ne retrăgeam acolo, pentru rugăciune.
Tânăr fiind și fără prea mult discernământ, abia depășeam douăzeci de ani, m-am gândit să văd câte straturi de pictură erau în acea bisericuță și..., cu cun cuțitaș, am început să descopăr ușor pictura dintr-un colț: un strat, două, trei, patru!
Socotind că o pictură se reface cam la o sută de ani, cât de veche poate fi bisericuța?
Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan, era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras.
M-a văzut și mi-a zis: ”Nu pleca!”
Fulgerător mi-am dat seama ce anume avea să-mi spună. Minutele ce-am stat în ușă, m-au înghețat.
Când a ieșit, Bădia Trifan, m-a luat ușor după umăr:
- Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Asta e treaba lor. Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă, Biserica este totdeauna și pentru totdeauna, Marea Taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!
Bădia Trifan era într-adevăr un DOMN.
Un Domn al sufletelor, al mărețiilor și al Suferințelor Neamului Românesc!
(Mărturia lui Gheorghe Stanciu-Bacă - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 73-74)
