vezi galerie foto (1 foto)
Traian Trifan
"Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere."
  • Lancrăm, Alba
  • avocat
  • 22 ani
  • Jilava, Vaslui, Aiud, Suceava, Braşov, Galda de Jos, Văcăreşti, Popeşti Leordeni, Caransebeş, Gherla, Periprava
  • 27 Aprilie 1990
    • Mărturisesc... Robul 1036

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Încă una din aberațiile sistemului inuman comunist a fost şi acea farsă, lipsită total de suport juridic, denumită "Întrecerile socialiste". Practicate pe scară largă între întreprinderile din țară, precum şi în interiorul lor, regimul comunist a ignorat cele mai elementare principii de drept, aplicând această practică şi în închisorile din țară şi mai ales în închisoarea de la Aiud, unde dezvoltaseră în fosta făbricuţă o puternică industrie metalurgică şi de prelucrare a lemnului.

Comuniştii care încălcaseră toate principiile de drept, era firesc să-şi construiască noi temelii juridice în care principiul că e drept şi moral tot ce aducea servicii partidului lor şi este nedrept tot ce aducea prejudicii aceleiaşi formaţiuni politice. Aceste noi principii au legiferat crima, nedreptatea, incompetenţă, libertinajul, teroarea şi abuzul de putere, căci toate acestea ajutau la consolidarea dictaturii comuniste.

A cere unui deţinut politic să opteze pentru o alternativă, pentru o soluţie sau alta, adică să participe la nişte întreceri, fie ele şi socialiste, când principiul de bază al opţiunii era deja încălcat de autoritatea tutelară, prin aceea că deţinutul politic, în legislaţia comunistă (şi mai ales după instrucţiunile în baza cărora se aplica această legislaţie), nu se bucura de nici un drept, era o adevărată anomalie. Şi totuşi, acest sistem s-a practicat în ciuda oricăror sustrageri sau împotriviri.

Aducerea deţinuţilor politici din celulele lor ca să lucreze în fabrică, deşi era un prilej de relaxare pentru ei, prin ingerinţele impuse şi perioadele de teroare, cu bătăi, înfometare, izolări noaptea la carceră, iar ziua obligativitatea de a lucra nu avea nimic comun eu ''umanismul socialist" atât de trâmbiţat. Dar să trecem la subiect.

Prin 1951-1952, printre deţinuţii ce lucrau în această fabrică se afla şi doctorul în drept Traian Trifan, originar din comună Sebeș - Alba, comună în care şi-a petrecut copilăria, după moartea tatălui său, şi filozoful Lucian Blaga. Stabilit la Braşov şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi ai acestui barou, dr. Trifan mai avea în familie doi doctori, o soră tot doctor în drept şi un frate doctor în medicină, ftiziolog reputat şi directorul Sanatoriului de la Leamna, judeţul Dolj. Fiu de ţăran ardelean, crescut în spiritul cinstei, al onestităţii şi al credinţei în Dumnezeu, avocatul Trifan era, la ora aceea, un bărbat de peste 50 de ani, liniştit, serios, meditativ şi interiorizat.

Cuminţenia lui ar fi lost suficientă pentru a fi respectat şi lăsat în pace ca să respire în linişte bruma de libertate pe care ne-o oferea lucrul în fabrică. Corect până la exagerare, virtute ce izvora din conştiinţa sa creştină, era un om ce respecta şi legile statului ca şi ale comunităţii în care trăia. Având o solidă cultură în toate domeniile, filozofie, teologie şi mai ales drept, el ştia să aprecieze la justa valoare rostul muncii şi contextul situaţiei noastre de deţinuţi politici, pe când comuniştii dădeau altă interpretare acestui "idol", care pentru ei devenise doar un mijloc de manevrare a omului. Pentru aceasta au pus în joc un întreg arsenal propagandistic, care mai de care mai sofisticat, cu care să înşele buna noastră credinţă. Panouri mari anunţau promisiuni irealizabile. Mai întâi: "Prin muncă spre libertate" (lozincă pusă de nazişti pe frontispiciul porţii de la intrarea în lagărul de la Auschwitz), dar, dându-şi seama probabil de gafă, au înlocuit curând cuvântul libertate cu reabilitare, ca în final să apară umătorul slogan: "Prin munca spre un trai mai bun". Adică reveneau la ceea ce gândeau ei dintotdeauna: să rămânem în închisoare ca nişte sclavi, de e posibil până la sfârşitul vieţii noastre. [...] 

Să revin însă la cazul dr. Trifan, pe care l-am cunoscut foarte bine în decursul mai multor ani. Era perfect conştient de poziţia juridică, morală şi politică în care se găsea şi atunci când se punea problema îşi afirma această poziţie cu riscul oricăror nefaste consecinţe. Om dintr-o bucată, intelectual cu statornice principii nu căuta să jongleze cu ideile şi atitudinile sale - erau conforrme cu convingerile intime. Aş putea spune că dr. Trifan constituia un barometru al atitudintior şi poziţiilor pe care trebuia de altfel să le ia fiecare deţinut în anumite situaţii care se iveau. Şi se iveau destule.

Aşa s-a întâmplat în acel an 1952, în vară, când comandantul adjunct al închisorii, un căpitan, ne-a strâns în sala de mese din faţa Zărcii pentru a încerca să murdărească conştiinţa unora dintre noi care se mai lăsau înşelaţi de promisiuni, niciodată împlinite, sau prilej de depistare şi pedepsire a celor care încercau să se opună planurilor diabolice ale factorilor de răspundere din închisoare.

Zarurile au căzut de astă dată asupra persoanei dr. Traian Trifan, cunoscut de altfel pentru integritatea sa morală, pentru demnitatea lui şi pentru poziţia lui ferm anticomunistă. Toate aceste acţiuni nu le manifestă în acţiuni de frondă, căci cuminţenia şi înţelepciunea îl caracterizau în toate actele vieţii sale, dar tocmai acesta era rolul pe care îl jucau informatorii care aduceau la cunoştinţă ofiţerilor politici din închisori tot felul de date privitoare la deţinuţi şi mai ales despre aceia care aveau prin atitudinea lor, prin personalitatea lor o oarecare influenţă asupra masei de deţinuţi, deci puteau constitui o stea călăuzitoare. [...]

Să revenim deci la şedinţa din sala de mese care avea ca scop declanşarea unei campanii de întreceri socialiste. Îmi este greu să cred că totul a fost făcut la întâmplare, ci mai degrabă că totul a fost plănuit dinainte cu foarte multă minuţiozitate. La comunişti nimic nu se face la întâmplare, aşa că şi în cazul de care vorbesc sunt tentat să cred că totul, dar absolut totul, a fost aranjat: cine pe cine să provoace, ce să-i propună şi aşa mai departe.

După ce căpitanul a deschis şedinţa şi a comunicat obiectivul ei, lansarea campaniei de întreceri socialiste, s-au şi înscris la cuvânt primele slugi ale conducerii închisorii, care au început să-şi provoace partenerii aleşi cu foarte mare grijă. Desigur, nimeni nu a protestat, era şi riscant. Toţi cei vizaţi au primit fară murmur provocarea. Dar nu acesta era obiectivul spectacolului.

La un moment dat se ridică un informator al administraţiei şi îl provoacă pe avocatul Trifan. Stupoare. Omului acesta, destul de în vârstă şi cu ani grei de închisoare în spate, numai acest lucru nu-i surâdea.

În orice caz, luat prin surprindere Traian Trifan s-a ridicat în picioare, s-a recules în câteva clipe, apoi a început să argumenteze că din punct de vedere juridic acţiunea aceasta, ținând cont de situaţia în care ne găseam, nu are nici o justificare în drept. Pledoaria lui Trifan era expusă aproximativ astfel: Domnule căpitan, sunt provocat la întreceri socialiste, dar să nu se uite că eu sunt un rob şi că robul nu are voinţă, voinţa lui este moartă. Una este situaţia mea în drept şi alta este situaţia mea actuală reală. Între ele nu există nici un fel de compatibilitate, deci eu nu pot să primesc provocarea.

Căpitanul ca şi acoliţii lui au rămas perplecşi la acest răspuns. Cum, în faţa marşului victorios al comunismului există şi buturugi?! Ei, comuniştii, credeau că nu există, că nu există oarneni sau situaţii care să le stea în cale. Iar dacă se iveşte pe ici pe colo câte una, trebuie înlăturată fără rezerve, zdrobită. Căpitanul enervat, după ce-şi revine din şoc, îi replică: Nu te-am provocat la întreceri filozofice, ci la întreceri socialiste. Trifan nu a mai răspuns nimic, nu pentru că n-ar fi avut ce, ci pentru că ştia sentinţa, şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, a fixat ochii în colţul tavanului şi a stat aşa nemişcat până ce a fost îmbrâncit din locul său. Nu făcuse altceva decât îşi îndeplinise datoria faţa de conştiinţa sa şi nimic mai mult.

În sală au început murmure care aveau semnificaţia unei asmuţiri a căpitanului împotriva lui Trifan, care era acum pe banca acuzării, ca inculpat, căci noi deţinuţii eram de fiecare dată inculpaţi. S-a cerut pedepsirea lui. Atunci căpitanul a dat ordin să fie chemat un frizer şi fierarul. Sentinţa era drastică şi în acelaşi timp dramatică. A fost scos afară din sala de mese, în curte, pus în genunchi şi tuns în cap cu maşina numărul zero. Cum pe plan intemaţional era o situaţie mai relaxată, în acea perioadă beneficiam de o masă puţin mai consistentă şi ne lăsaseră un păr de câţiva centimetri în cap. Apoi i s-au bătut lanţuri grele la picioare şi a fost dus în carcera de la subsolul Celularului, o celulă joasă de beton cu inele groase prinse în perete şi podea de care erau legaţi deţinuţii români şi schingiuiţi -urme de sânge se mai vedeau şi după atâţia zeci sau sute de ani pe pereţii carcerei - în vrernurile stăpânirii austro-ungare în Transilvania. Uşa metalică şi înălţimea mică a acestei carcere îi dădea aspectul mai mult al unui mormânt antic, poate egiptean, decât al unei celule de pedepsire în plin secol al XX-lea. În aceasta carceră - hrubă a fost ţinut dr. Traian Trifan timp de o lună de zile, cu regim alimentar redus (o bucată de pâine la două zile) şi condiţii de viaţă subumane.

Ieşind de acolo după terminarea pedepsei, am discutat mult cu Trifan şi am observat că această sancţiune nedreaptă nu-l încovoiase, ci dimpotrivă manifesta aceeaşi vigoare sufletească şi aceeaşi credinţă neînfrântă.

După trimiterea avocatului Trifan în carceră de pedeapsă am avut o discuţie cu Haralambie Pascaru, un deţinut politic, după cât îmi aduc aminte învăţător de profesie, care lucra în fabrică la Cabinetul tehnic, un fel de serviciu de proiectări, şi care făcea întru totul jocul administraţiei. Pascaru a vrut să insinueze că gestul lui Traian Trifan poate fi calificat drept sabotaj. Şi pentru că îl cunoşteam atât de bine pe acest om de onoare, a cărui conştiinţă fremăta de corectitudine şi bună credinţă, am căutat să spulber lui Pascaru părerile greşite pe care le avea despre cunoscutul avocat, ştiind că ceea ce-i spuneam informatorului, adică slugii, va avea răsunet şi în urechile '"stăpânului". Nu că aş fi sperat la o îmbunătăţire a situaţiei celui pedepsit gratuit, dar mă durea că i se atribuiau nişte intenţii şi atitudini care nu erau deloc conforme cu înalta sa conştiinţă morală.

Am susţinut că se comite o mare greşeală atribuindu-i-se lui Traian Trifan ceva premeditat şi mai ales o învinuire ce poate fi încadrată în Codul Penal privind delictele de drept comun, de multe ori, dacă se doreşte, şi cu implicaţii politice, dar în cazul de faţă nu putea fi vorba de aşa ceva deoarece avocatul Trifan, ca bun creştin şi om de onoare, nu-şi putea permite a folosi metode şi practici care nu concordau cu cele mai înalte principii morale şi spirituale. Ştim cu toţii că acţiuni de sabotaj au folosit pe scară întinsă comuniştii în ilegalitate - sau cel puţin aşa îşi împopoţonează ei "istoria" care erau lipsiţi de cele mai elementare principii de educaţie morală şi se pretau la a folosi şi cele mai abjecte metode de luptă împotriva ordinii de drept. Dar cu Traian Trifan problema se punea altfel. El avea prea multă demitate ca să se preteze a folosi astfel de metode minore şi degradante.

Am descoperit şi eu ca şi alţii că, cu cât deţinutul era mai demn şi mai corect cu atât comuniştii îl respectau mai mult şi îl tratau ca atare, iar pe cei laşi, fricoşi şi pe cei ce le făceau jocul îi dispreţuiau şi îi batjocoreau. Iar dacă conducerea comunistă a închisorii Aiud nu ajunsese să cunoască şi să preţuiască integritatea morală a acestui om, simţeam de datoria mea, ca unul care-l cunoscusem atât de bine, să le arăt că fac o mare greşeală, comit o eroare luând împotriva lui măsurile pe care le luaseră.

Argumentele mele păreau să-l fi convins pe Pascaru, dar administraţia nu a luat nici o măsură de irnbunătăţire a situaţiei acestuia, pedeapsă pe care a suportat-o cu stoicism, căci Traian Trifan era un om neînfricat, deşi nu l-am văzut niciodată bravând. Comportarea sa în anii lungi de închisoare poate fi un îndemn şi un model pentru mulţi.

După zece de ani de la aceste întâmplări l-am reîntâlnit la Periprava, în Delta Dunării. Era şi el trimis acolo ca "internat" după ce ispăşise condamnarea de 20 de ani la Aiud. Era neschimbat deşi trecuseră douăzeci de ani de când zăcea în temniţele ţării sale pe care o iubise şi o servise cu devotament ca avocat şi apoi ca prefect. Acum câţiva ani s-a stins din viaţă. Sufletul său pur trăieşte în înălţimile transcendentului. Fiei memoria veşnică.

(George Popescu - Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 50-56)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori