Valeriu Gafencu - tânărul cel mai pur al acestei închisori - era de părere că nu trebuie să se răspundă la nici un fel de acţiuni de acest fel.1 Dar noi, cei proaspăt arestaţi, i-am întors-o zicându-i:
- Întrucât încă n-am pierdut acea calitate de luptători, care te face să acţionezi mereu, ne implicăm în toate. La urmă, când acele calităţi vor scădea în intensitate, ne vom retrage şi noi în post şi rugăciuni.
Acesta a fost răspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei mai proaspeţi arestaţi.
***
La un moment dat, gardianul găseşte - nu ştiu pe unde - un ghem de sfoară destul de mare. Era un obiect deosebit de periculos şi interzis pentru deţinuţi. A pus ghemul de sfoară pe măsuţa din capătul coridorului şi apoi a scos, celulă după celulă, pe tineri la plimbare. Unul dintre tineri i-a furat ghemul.
Treaba era gravă. Ca să facă percheziţie el de unul singur, pe întreg celularul, era peste putinţă. Aceste operaţiuni se organizau de conducerea închisorii, nu de orice pârlit de gardian. Nici să raporteze superiorilor nu-i dădea mâna, deoarece, pentru o astfel de neglijenţă putea să fie dat afară din serviciu...
Aşa că s-a adresat celor care erau şefi cu autoritate asupra deţinuţilor. M-a rugat şi pe mine, dar am ridicat neputincios din umeri.
Cu mine in celulă era şi Valeriu Gafencu - persoană deosebit de respectată de toţi deţinuţii, ba chiar şi de către personalul administrativ. L-a rugat şi pe el să caute ghemul şi să i-l înapoieze.
- Domnul gardian -îi zise cu glasul blând Gafencu -, dacă a fost luat de un deţinut eu am să-l găsesc, dar pun nişte condiţii: să trec prin toate celulele secţiei ca dumneavoastră să nu vă daţi seama unde l-am găsit. După ce vi-l restitui să nu mă mai întrebaţi nimic.
- De acord, răspunse gardianul Georgescu Alexandru, înveselit şi plin de speranţe.
După ce Gafencu a parcurs toate celulele secţiei, i-a predat ghemul de sfoară gardianului.
Mare bucurie pe gardian dar şi pe noi, deţinuţii, pentru că aveam ultimele informaţii.
***
O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim. Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu.
***
După şapte zile de "casimcă" am fost aduşi iarăşi în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâţi să fim cu ochii în patru, prudenţi, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav şi a suportat cu greu cele şapte zile de pedeapsă.
***
Am ajuns pe data de 16 decembrie 1949. Regimul era deosebit de aspru. Instituirea unui secret desăvârşit în închisoare presa asupra noastră ca o greutate zimţată ce se înfigea adânc în trup, producând o durere ce creştea cu fiecare clipă şi la cea mai mică mişcare.
O atmosferă grea de iad simţeam că ne cuprinde ca o nelinişte prevestitoare de mari dezastre.
Din diferite camere, de ici de colo, tot dispărea unul câte unul despre care era peste putinţă să mai auzim ceva. Semnalele morse funcţionau tot mai anevoie.
Dintre cei patru care eram in celula, Gafencu era grav bolnav. Tuberculos în ultimul grad, a ajuns să nu mai poată coborî din pat.
Am raportat în fiecare zi primului gardian, precum şi directorului de câte ori venea in inspecţie, situaţia lui Gafencu, care era mai mult un muribund.
Pe data de 16 decembrie 1949 auzim paşi mulţi şi greoi agitându-se în faţa uşii. Se auzeau şoapte şi întrebaţi. Uşa s-a deschis şi au intrat trei colonei, toţi trei deosebit de graşi. Păreau trei porci în preajma Crăciunului. Parcă erau umflaţi cu pompa. Se mişcau greoi şi apăsat, gâfâind şi legănându-şi osânza burţii în dreapta şi în stânga în ritmul mersului.
Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am spus că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică au făcut nişte mutre fariseice de falsă mirare şi compătimire. Cunoşteam figurile şi grimasele încă din timpul anchetei. Îndreptandu-şi privirile asupra lui Gafencu, îl întrebă pe acesta:
- De cât timp eşti în închisoare?
-De opt ani.
Toţi trei s-au prefăcut că au amuţit de surpriză, iar unul din cei trei, cel mai borţos, a zis celorlalţi:
-Acesta trebuie să fie pus imediat în libertate !
Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum că cei trei vorbeau serios.
Eu am încercat să le raportez acestor grăsuni despre regimul inuman la care suntem supuşi...
- Vorbeşte în numele dumitale nu şi al celorlalţi - mi-o tăie una din aceste uriaşe mogâldeţe.
***
La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbrăcăminte.
După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi astăzi...
Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului iubit "TE PUPĂ MAMA. VALI"
Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de suferinţe şi a izbucnit in plâns. Şi noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre.
***
Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de sfânt. [...]
Tot în ziua aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit.
(Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, pp. 16-18, 25-27, 29-30)
1. Înainte de începerea reeducării prin tortură, măsurile administrației s-au înăsprit drastic, așa încât o parte din deținuți au răspuns cu grevă și protest verbal. În memoriile sale Ioan Ianolide relatează că ”dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând înconflict cu ei. Le-a spus: - Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista. I s-a răspuns:
- Nu pot ei să ne dea suferință atât cât putem răbda noi!
- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.
- Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!
La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător dar nu a fost ascultat.
- Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţă şi nădejde dar mă mişc cu înţelepciune pentru a ajunge la ţintă.
În scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, dedirectorul penitenciarului, care ne-a spus:
- Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier şi tot veţi fi înmuiaţi!
Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
