vezi galerie foto (22 foto)
Valeriu Gafencu
"Să nu așteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinăuntrul vostru, unde sălăşluieşte Hristos."
  • 24 Decembrie 1920
  • Sîngerei, Bălți
  • student
  • 11 ani
  • Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • 18 Februarie 1952
  • Târgu Ocna
    • Studentul Valeriu Gafencu. ”Sfântul închisorilor din România”
    • Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare
    • Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu
    • Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mucenicul Valeriu Gafencu

Februarie 1949. Suntem aduși la Pitești, de la Jilava, lotul ”construcții”, din cadrul Politehnicii. Cei cu ”muncă silnică” suntem încarcerați la etajul I, unde ”domnea” temutul gardian Georgescu. Acolo ne-a întâmpinat un grup de condamnați mai vechi, din timpul lui Antonescu, printre care Romică Eutușanu, Ion Ianolide, Mârza, Valeriu Gafencu și alții. Dintre ei se distingeau doi, din așa numitul grup al ”misticilor”, Ion Ianolide și Valeriu Gafencu, acesta din urmă detașându-se la rândul lui, din toate punctele de vedere.

Înalt, puţin adus de spate căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant.

Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică și filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învățătura creștină: Biblie, Viețile Sfinților, Patericul, Filocalia, etc.

Deși nu eram străini de ceea ce înseamnă viață creștină, totuși după acest prim contact cu cei amintiți, dar în special cu Valeriu Gafencu, ne-am simțit ușor descumpăniți, noi venind din mediul de afară, în care se luptase pe cu totul alte coordonate. Ne-am întrebat imediat, fără a ne răspunde: ”Oare noi acum suntem sortiți să devenim monahi?”.

Primul ”șoc” l-am avut odată cu obligația impusă de administrație de a ne adresa gardienilor cu ”să trăiți”. Ei, și el, Valeriu Gafencu, își rezolvase demult această problemă. Umilința creștină nu trebuie confundată cu ”înjosirea”. (...) Cel mai mare păcat care ne paște este trufia, și de multe ori suntem tentați să o înfruntăm cu demnitatea. A fost pentru mine ”prima lecție”, care a venit totuși și ca un ”duș rece”. Foarte repede mi-am dat seama că în contactul cu el, cel care, fără să-și dea seama, învățase ceva era gardianul Georgescu. Acesta avea un respect deosebit față de el, iar mai târziu, în toamna lui 1949, când s-a dezlănțuit de către administrație teroarea premergătoare ”reeducării”, Georgescu nu l-a bătut niciodată, nu l-a alergat, adresându-se două, celorlalți trei din celulă să facem noi corvoada ducerii ”ținetei” de murdărie în pas alergător.

La percheziţiile periodice din primăvara lui '49, pe care ni le făcea acelaşi Georgescu, acesta găsea cruciuliţe din plexiglas sculptate cu o sârmă sau cu un ac, un vârf de creion ori un petec de hârtie, obiecte interzise cu desăvârşire, ce constituiau delicte grave. Îl chema pe Valeriu Gafencu, căruia i se plângea spunându-i:

- Tu Gafencule, tu ştii de toate astea, ştii cine le face şi nu vrei să spui!

- Domnule Georgescu, cruciuliţele preamăresc pe Dumnezeu şi chiar şi dumneavoastră v-aţi născut creştin.

- Nu e voie, Gafencule, spune tu ce să fac, trebuie să raportez domnului director.

- Vă faceţi că nu vedeţi ce este legat de numele Domnului.

Şi în timp ce noi, ceilalţi, nu puteam să dialogăm cu acest «crunt personagiu», acesta îl căuta pe Valeriu Gafencu, în sufletul lui aşteptând o soluţie salvatoare de la el pentru conştiinţa lui încărcată de nelegiuiri, dar care mai oscila încă la începutul acestei epoci de teroare nemaiîntâlnită nici până atunci, nici de atunci încoace. [...]

Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur si simplu, sleindu-se fizic în acelaşi timp.

Eram patru şi aveam două paturi, dormind deci câte doi în pat. Ne-am hotărât imediat să facem de veghe cu rândul lângă el, lăsându-l să stea singur, iar din când în când, ajutându-l să se întoarcă de pe o parte pe alta. Dar, culmea, în aceste momente cutremurătoare el nu contenea să zâmbească discret, cu ochii închişi, pentru că nu mai avea puterea să-i deschidă. Această stare a durat circa trei săptămâni, într-una din seri, la începutul lui decembrie, ne-a rugat să-l frecăm uşor pe picioare, care îi erau reci.

Afară era ger, celulele erau neîncălzite, iar el începuse să se răcească suspect, de la picioare în sus. Conştient de ceea ce se petrecea cu el, după miezul nopţii ne-a şoptit:

- Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru.

Eram consternaţi, cutremuraţi, deznădăjduiţi, înfricoşaţi, dar şi descumpăniţi, pentru că ne aflam departe de a primi şi accepta senini, cu conştiinţa împăcată, sfârşitul. Nu eram pregătiţi pentru acest drum. Ne simţeam zdruncinaţi, neputincioşi, părăsiţi. Doar el arbora acelaşi zâmbet odihnitor, el, pe care, mai târziu, Steinhardt l-a numit, într-un mod fericit, ”sfântul închisorilor”. Dar minunea cu acest om continua. Către dimineaţă, a început să se reîncălzească şi să prindă din nou o fărâmă de putere în care să pâlpâie viaţa.

Dimineaţa am raportat starea gravă în care se află Valeriu, cerând ajutor medical. Târziu, nu-mi amintesc dacă în aceeaşi zi sau a doua zi, a venit sanitarul, care i-a dat nişte calciu, suficient de altfel pentru halul în care se afla. Agonia aceasta a durat câteva zile, în care, extraordinar, l-am auzit spunând cu seninătate:

- Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui.

A întredeschis ochii. A văzut feţele noastre descompuse, cu priviri pierdute şi neîmpăcate.

- Nu vă temeţi - ne-a spus - nu poate fi fericire mai mare decât să te duci la El, Căruia I-ai rostit de-atâtea ori numele, Căruia I-ai cerut ajutorul şi Căruia eşti gata să-I încredinţezi sufletul.

Şi a continuat:

- Rugaţi-vă cu mine!

După trei sau patru zile, către seară, a fost scos din celulă pe pătură, noi bănuind că va fi dus la infirmerie.

După ani am aflat că a fost transportat la spitalul penitenciar Târgu Ocna, unde i-a fost dat să mai propăvăduiască încă o bună bucată de vreme cuvântul lui Dumnezeu și să minuneze pe cei din jur cu forța lui spirituală neegalată.

Valeriu Gafencu și-a trăit cu intensitate, vrednicie, abnegație și consecvență cuvântul pe care l-a rostit, „Laudă Domnului”. Dumnezeul să-l odihnească în pacea după care a tânjit atât de mult în viață.

(Mărturia lui Traian Popescu - Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 1998, pp. 114-117 apud Experimentul Piteşti. Mucenicie și satanizare. Terorismul din închisorile Pitești, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalității asupra conștiinței, Editura Scara, Bucureşti, 2007, pp. 89-93)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori