vezi galerie foto (22 foto)
Valeriu Gafencu
"Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlinește voia lui Dumnezeu, și-i revin mari responsabilități."
  • 24 Decembrie 1920
  • Sîngerei, Bălți
  • student
  • 11 ani
  • Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • 18 Februarie 1952
  • Târgu Ocna
    • Studentul Valeriu Gafencu. ”Sfântul închisorilor din România”
    • Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare
    • Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu
    • Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Mă numesc Aurelian Guță și vă rog să primiți din partea mea următoarea mărturie cu privire la momentele din viața lui Valeriu Gafencu și la modul în care a murit.

Era într-o seară sumbră dintre Crăciunul anului 1949 și anul 1950. Atunci l-am văzut și l-am îmbrățișat pentru prima dată pe fratele Valeriu, cu toate că, din spusele altora, ne știam reciproc încă din toamna anului 1941 și cunoșteam drumul pe care-l parcurseserăm fiecare prin închisorile României.

Era slab din cale afară și nu se putea ține singur pe picioare. Trupul său, care altădată trebuie să fi fost înalt și impunător, acum era ca un copac frânt și desfrunzit. Boala și suferința puneau pecete grea asupra trupului său. Privirea ochilor albaștri srălucea încă senină, plină de bunătate. Cine avea pricepere putea să citească în ea mari sensuri ale iubirii de Dumnezeu și de oameni.

În seara aceea scăpam dintr-un iad pământesc, cu a cărui asprime ne certase Dumnezeu pentru greșelile noastre, iar acum, prin mila Lui ne îndreptam spre un loc unde loviturile semenilor aveau să fie mai puțin dure, însă unde boala avea să muște fără milă din trupurile noastre. În epoca aceea și în condițiile din temniță, tuberculoza era adesea necruțătoare. Plecam din peniteciarul Pitești spre penitenciarul TBC Târgu Ocna.

Valeriu se afla în cel de-al nouălea an de suferință neîntreruptă în temniță și nu numai bacilul Koch, dar și reumatismul generalizat îi ruinaseră statura ce altădată părea, probabil, coborâtă din legendă. Deși cel mai bolnav dintre noi, atât de bolnav încât cu mare greutate putea să-și miște picioarele, sprijinit la ambele subsori de alți doi frați de suferință, era cel mai zâmbitor și liniștit dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulțumire.

Nedreptățile și ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în fața nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat. În suferință, Valeriu ținea ochii închiși și mâinile împreunate la piept. Știam că atunci Valeriu se roagă, nu atât pentru el, cât pentru noi, ceilalți, dar și pentru întregul neam românesc, pentru biruința creștinismului în lume și pentru omenirea întreagă. Atunci, cei ce ne aflam în preajmă, într-o pornire firească de respect, ne abțineam de la orice l-ar fi putut tulbura.

După ce am ajuns la penitenciarul TBC Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în aceeași cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru țintuiți la pat. Ceilalți doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice și sufletești, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri și nopți de iarnă, Valeriu ne chema alături de el pentru a schimba gânduri despre conștiința noastră creștină. Într-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă și esențială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viața pentru totdeauna. Suna așa:

- Care crezi că este țelul fundamental al vieții?

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conținut, dar cred că nu am reușit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:

- Eu consider că țelul de căpetenie al vieții noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viață trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creștine, când oamenii și neamurile se vor înfățișa înaintea judecății supreme, cu faptele lor bune și cu păcatele lor, urmând să-și ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului.

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Așa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibrație înfiorată în glas și cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale care mi-a transfromat realitatea lăuntrică pentru tot restul vieții. A urmat apoi inițierea în exercițiul ”rugăciunii inimii”, practică isihastă pe care el și-o însușise cu ani în urmă, încât acum rugăciunea se rostea de la sine, fără încetare, în ritmul bătăilor inimii sale.

Timpul care s-a scurs mi-a întărit convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creștină atât de puternic dezvoltată pe ambele sensuri ale verticalei: înălțime și totodată profunzime. Grija lui pentru mântuirea creștină depășea cu mult persoana proprie și chiar România și românismul. Era adânc interesat de înflorirea creștinătății sub semnul Bisericii Ortodoxe, și se gândea mereu la destinul final al omenirii.

Nu făcea referiri la timpul ce trecuse și la anii ce vor mai veni până la izbăvirea noastră. Am înțeles că încălca limitele obișnuite ale timpului și spațiului, trăind după dimensiunile eternului.

În alte închisori deținuții politici erau lichidați, conform doctrinei marxist-leniniste, prin măsuri speciale de oprimare. Aici eram lăsați pradă tuberculozei să ne macine ea. Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului șir de luni petrecute în pat, fără mișcare, și din cauza slăbiciunii și insuficienței circulației sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor și gambelor. Alți bolnavi în situații asemănătoare se văitau, blesemau și se revoltau, căci durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deși pe chipul său se putea citi suferința accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală și dragoste frățească de deținuții doctoranți în medicină Ion Ghițulescu, Nae Floricel și Aristide Lefa, timp de ore în șir. Din fâșii de cămăși rupte confecționam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanțelor medicamentoase necesare, fâșiile se lipeau de răni și produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau și-l lăsau puțin să-și revină.

În anii aceia, 1950 și 1951, aproape toți deținuții din Târgu Ocna au poposit alături de Valeriu, pe patul său de suferință, măcar câteva minute, pentru a se împărtăși din gândurile lui și din harul duhovnicesc revărsat asupra lui. El propăvăduia credința și Dogmele ortodoxe ale Bisericii noastre creștine de Răsărit, spunând că sunt cele mai autentice și mai neinfluiențate de duhul lumii.

Valeriu Gafencu, împreună cu nedespărțitul său frate de credință și suferință, Ioan Ianolide, au creat la Târgu Ocna o adevărată comunitate duhovnicească la care au aderat și de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum și alții care Îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măreția. Tot datorită acestor două suflete alese de Dumnezeu s-a scris la Târgu Ocna o pagină deosebită a solidarității și armoniei creștine între oameni. Este pagina pastorului Wurmbrand, pagină care a trecut demult granițele României și a devenit un fapt cunoscut în numeroase cercuri.

Când a sosit pastorul la Târgu Ocna, nimeni nu știa cum îl cheamă cu adevărat și care era ciudata poveste a vieții lui. Toți l-au considerat un biet om ce-l trăia ultimele zile, plin de rănile produse de tuberculoza ganglionară și osoasă, răni ce puroiau fără încetare.

A fost adus sub numele de Vasile Georgescu; după înfățișare era evident evreu. Noi știam doar atât: că avem datoria creștină să-i alinăm suferințele, ca să-și dea obștescul sfârșit în cât mai multă liniște și împăcare sufletească. La îndemnul lui Valeriu Gafencu și cu grija specială a lui Ioan Ianolide, noi, cei aflați sub influiența lor duhovnicească, am făcut tot ce ne stătea în puteri ca să ajutăm un semen, ba în sinea noastră ne bucuram că nu este român, ca să ne apropiem de vrednicia samarineanului milostiv din Evanghelie.

După un timp oarecare, în urma destăinuirilor făcute lui Ioan Ianolide chiar de cel îngrijit, am aflat că, de fapt, se numea Richard Wurmbrand, că era evreu, că a îmbrățișat credința creștină de confesiune protestantă printr-o convertire ieșită din comun; că înainte de încreștinarea sa fusese puternic implicat în activitatea comunistă subterană, având ca nume conspirativ pe acela de Vasile Georgescu; fusese arestat și condamnat în perioada 1936-1939 pentru activitatea comunistă ilegală.

Știrile aflate treceau dincolo de sfera obișnuitului, dar n-au schimbat cu nimic grija noastră frățească pentru un om aflat în crâncenă suferință. Diferențele de confesiune religioasă, de origine etnică și de trecut politic, pentru care s-a vărsat și se varsă atâta sânge s-au topit într-o dragoste creștinească, naturală, fără ostentație, retorism sau emfază.

Valeriu era țintuit în patul său, pastorul Wurmbrand de asemenea țintuit la pat, dar la început, în altă cameră. Multe luni în șir nu s-au putut vedea, dar gândurile lor circulau de la unul la altul prin intermediul nostru, iar fluxul dragostei creștine îi cuprindea în unitatea lui, în ciuda distanței.

Raporturile de dragoste creștină dintre cei doi nu s-au rezumat la schimburi de gânduri, ci au îmbrăcat o formă faptică, știut fiind că ”credința fără fapte este moartă” (Sf. Ap. Iacob). Unul dintre deținuți obținuse prin strădaniile extraordinare ale familiei sale o cantitate suficientă de streptomicină pentru vindecare. Cum între timp organismul său reușise să stabilească un echilibru și să se întremeze fără antibiotice, i-a dăruit streptomicina lui Valeriu, fericit că îi poate prelungi viața.

În înalta sa dragoste și apropiere creștinească față de pastorul Wurmbrand, Valeriu a considerat că se cuvine ca acesta să fie salvat din ghearele morții înaintea sa, având posibilități să slujească creștinătatea universală cu mai mult succes decât el însuși.

Impresionați profund de gestul înălțător al omului neegalat ce se afla printre noi, medicii deținuți au respectat voința sa și, asumându-și riscul pedepselor ce ar fi urmat în cazul în care s-ar fi descoperit schimbarea destinației streptomicinei, au acceptat să i-o administreze în mare taină pastorului.

Mai târziu, când un adevărat miracol s-a produs, când muribundul pastor s-a întremat și s-a putut deplasa, sprijinit de noi, prima sa dorință a fost să-l ducem la patul lui Valeriu. S-au întâlnit atunci două destine lansate în viață pe coordonate diferite, dar convergente. O întâmplare minunată i-a adus față în față într-o deplină frăție creștinească și în lupta comună pentru biruința voinței lui Dumnezeu în lume. Peste un număr oarecare de luni, Valeriu a fost chemat de Domnul Iisus la Sine. Pastorul Wurmbrand a supraviețuit închisorii și a putut chiar să plece din lumea comunistă. Numeroasele sale cărți, articole, predici răspândite în lumea întreagă, poartă ceva din spiritul lui de la Târgu Ocna și pecetea imprimată asupra lui de Valeriu Gafencu.

O suferință sufletească pe care au resimțit-o deținuții credincioși, ar mai ales fratele Valeriu, a fost lipsa Sfintelor Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale spovedaniei și cuminecării. Mai târziu, când printre noi a fost adus, tot în stare de detenție, părintele Viorel Todea, original din județul Alba, fratele Valeriu și-a îndeplinit dorința fierbinte de a se mărturisi în fața preotului. Astfel, și-a curățat sufletul și de neînsemnatele sale greșeli, pe care cei din jurul său nu le-au observat niciodată.

Răpus de boala de plămâni, care a determinat și o insuficiență cardiacă, și cu trupul acoperit în mare parte de răni, Valeriu s-a săvârșit din viață în ziua de 18 februarie 1952, cu o împăcare sufletească pe care nu am întâlnit-o la nici unul dintre cei ce și-au dat duhul în detenție; cu atât mai mult la lumea cea de toate zilele.

Nu toți cei pe care-i câștigase pentru Dumnezeu au putut să-și ia ultimul rămas bun de la Valeriu. Unii erau izolați la etajele superioare și, fiind sub cheie, nu au putut coborî la parter. Ceilalți, însă, au înjghebat o ceremonie plină de evlavie și duioșie, conștienți fiind că se află înaintea unui fenomen care depășește omenescul și se înscrie în sfera cerească a sfințeniei.

(Aurelian Guță - Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, pag. 172-181)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Florynel » 23-02-2012 20:14

foarte interesant articolul , multumim ca l-ati postat....

Florynel

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Administrator » 24-02-2012 09:55

Cu mare drag, Florinel! Atunci când găsim câte o evocare a mărturisitorilo r noștri prin literatura de detenție, ne bucurăm nespus de mult iar bucuria aceasta dorim să o împărtășim cu toții, pentru că toți creștinii suntem marea familie a lui Hristos Domnul.
Sperăm ca pe viitor să putem oferi și mai multe mărturii.
Doamne ajută!

Administrator

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#3 Gabriela » 19-02-2016 22:55

Aici apare și numele tatălui meu, Nae Floricel (dr. Nicolae Floricel ) decedat în anul 1993. Din păcate cunosc prea puține despre iadul prin care a trecut în timpul celor două detenții. Iar cei ce mi-ar mai putea spune câte ceva, din păcate nu mai sunt. Mulțumesc!

Gabriela

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori