vezi galerie foto (22 foto)
Valeriu Gafencu
"Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană."
  • 24 Decembrie 1920
  • Sîngerei, Bălți
  • student
  • 11 ani
  • Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • 18 Februarie 1952
  • Târgu Ocna
    • Studentul Valeriu Gafencu. ”Sfântul închisorilor din România”
    • Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare
    • Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu
    • Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Împreună cu noi, a venit la Târgu Ocna și Valeriu Gafencu, un om cu totul deosebit care atinsese, în cel mai înalt grad, trăirea creștină. Era originar din Basarabia și tatăl său făcuse parte din Sfatul Țării care ceruse realipirea Basarabiei la patria-mumă. În 1940, imediat după intrarea rușilor, tatăl lui fusese deportat și nu s-a mai știut nimic de el. Valeriu, împreună cu mama și cele trei surori, s-au refugiat în țară, cu bruma de lucruri ce le-au putut lua în grabă.

Valeriu era student în anul doi la facultatea de Drept din Iași. În 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, pentru activitate politică interzisă. Încă de la intrarea în facultate se impusese ca un element deosebit, atrăgând atenția atât a colegilor cât și a profesorilor. La judecarea procesului său, profesorul de drept civil, Angelescu, din proprie inițiativă, s-a prezentat la curtea marțială să-l apere declarând:

- Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor, căci societatea ar pierde mult dacă ar fi scos din mijlocul ei. Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut în cariera mea.

Din nefericire, a rămas în închisoare până la moarte.

Valeriu era un bărbat faimos, cu ochi albaștri și păr negru ondulat. O frunte cerebrală îi întregea figura deosebit de placută. Fără voia lui, avea foarte multe admiratoare în rândul tinerelor. Mi-a povestit că, pe vremea când se afla în închisoarea militară în vederea procesului, a fost chemat la vorbitor. A rămas surprins pentru că ne se aștepta să vină cineva din familie; mama și surorile erau undeva în Muntenia. La vorbitor îl aștepta o elevă care, din cauza emoției, nu putea vorbi. Ca să salveze situația, s-a prefăcut că o cunoaște, întrebând-o ce mai este pe acasă și dacă toți sunt sănătoși, și înnodând în felul acesta un dialog. A rugat-o să comunice acasă să-i trimită o cruciuliță, deoarece la arestare, n-o avea asupra lui. Fata, fără să scoată un cuvânt, și-a scos cruciulița cu lănțișorul pe care îl purta la gât, și i-a oferit-o. Valeriu a primit-o mulțumindu-i și, până a murit, nu s-a mai despărțit de ea. A reușit să o scape din sutele de percheziții prin care a trecut de-a lungul celor 11 ani de închisoare. La moartea lui, i-a fost introdusă în gură, pentru a putea fi recunoscut, dacă vreodată osemintele lui vor fi deshumate, ca să primească creștinească orânduire. Voi zăbovi mai mult și voi încerca să fac un modest medalion acestui prieten al meu și al multora din cei care am trăit lângă el și l-am cunoscut îndeaproape.

Prin personalitatea și ținuta sa, cu totul ieșite din comun, a influiențat orientarea și atitudinea celor cu care venea în contact. Eu l-am văzut prima dată la închisoarea Pitești, însă n-am stat cu el în celulă. Am fost impresionat de cele povestite de alții. Printre altele, în anii 1946-1947, fiind în închisoarea Aiud, s-a înființat o colonie de muncă la Galda de jos, pe proprietatea lui Albini, care poseda și o vie destul de mare. Închisoarea a înființat această colonie de muncă, datorită secetei care bântuia în acea perioadă, nemaiputând asigura hrana deținuților. (...) Albini a avut o atitudine detestabilă față de ei, mai ales că aceștia erau în majoritate intelectuali și nu borfași de drept comun. Le-a pretins deținuților să nu se atingă de struguri fără aprobarea lui, cu toate că aceștia lucrau toată ziua la vie. Bineînțeles, nimeni nu a respectat dispoziția, în afară de Valeriu, care n-a gustat nici măcar o boabă, în ciuda protestelor celorlalți. Pentru el încălcarea dispozițiilor constituia un păcat și, ca atare, nu l-a săvârșit. Când nu aveau de lucru la vie, plecau în sat să muncească la țărani. Atunci mânca și el struguri. (...)

La Târgu Ocna, când numărul bolnavilor a crescut, a fost necesară o îngrijire organizată a lor. S-a pus problema ca doi dintre noi să facă de gardă permanent la camera 4, unde se aflau ei. (...) Valeriu se afla în camera 4, împreună cu cei grav bolnavi, fiind țintuit la pat. Prin prezența și cuvintele lui îi incuraja pe toți, dacă aceștia mai aveau nevoie de încurajare. (...)

Îmi amintesc cum Valeriu, în timpul nopții, când avea nevoie de urinar, se stăpânea, până se ridica plantonul chemat de alții, din chaise-longul pe care se odihnea. Cât bun-simț!

În vara anului 1951, pe lângă boala de care suferea (TBC pulmonar și insuficiență cardiacă), a mai făcut și o apendicită acută. La sanatoriu nu-l puteam opera deoarece nu eram dotați cu cele necesare. Doctorița Danielescu a reușit cu greu să-i obțină aprobarea pentru a fi transportat la spitalul din oraș. Dus la spital, a fost pus imediat pe masa de operație, iar doctorul Ursu, chirurgul spitalului, după rahianestezie, a început operația. Sora care stătea la căpătâiul lui a remarcat că transpiră mult, dar știind că este bolnav pulmonar, s-a gândit că faptul se datorește bolii. Când s-a terminat operația Valeriu i-a spus doctorului că a simțit totul. Surprins, acesta i-a cerut să ridice un picior, iar el s-a executat. Abia atunci și-a dat seama că l-a operat pe viu, rahianestezia nu prinsese. - ”Bine, domnule, dar de ce n-ai spus că te doare, îți făceam anestezie locală!” Întâmplarea i-a impresionat mult pe toți cei prezenți, iar o infirmieră i-a strecurat, pe furiș, o batistă. La scurt timp după operație, a fost înghesuit într-un căruț pe două roți și, hurducăind prin pietrele pavajului, a fost readus la sanatoriu. Drumul la întoarcere a fost un adevărat calvar pentru Valeriu și, după ce a sosit, m-a chemat și mi-a spus să nu mai fac chirurgie fiindcă este groaznică, și mi-a povestit pățania sa. I-am răspuns că vina a fost a lui fiindcă trebuia să atragă atenția doctorului că anestezia nu s-a instalat.

Tot în anul 1951, unuia din camarazii noștri, Stratan Leonida (Relu), basarabean, fiu de preot, familia i-a trimis într-un pachet cu efecte mai multe flacoane cu streptomicină. Spre marea lui mirare acestea i-au fost date fără să mai fie șantajat de ofițerul politic Șleam Augustin pentru a deveni informatorul lui, așa cum făcuse cu Eduard Masichievici și cu Gheorghe Nițescu. Aceștia refuzand indignați mârșava propunere, au plătit cu viața atitudinea lor. Deoarece Stratan nu era prea grav bolnav a hotărat sa-i dea streptomicina lui Valeriu Gafencu, în speranța că-i va salva viața. Valeriu i-a mulțumit dar a hotărat, la rândul lui, să cedeze medicamentul salvator pastorului Richard Wurmbrand. Toate argumentele noastre, că are șansa de a se salva pe sine, n-au reușit să-l convingă. A rămas ferm pe poziția sa. Ce l-a determinat să opteze pentru Richard Wurmbrand, când erau mai mulți bolnavi grav care îi erau mai apropiați din toate punctele de vedere? Probabil ca să-și înfrângă pornirea firească de a ajuta camarazii de credință și lupta în favoarea colegului de suferință care era evreu botezat și de care era mai puțin legat sufletește. Argumentul pe care l-a invocat, că pastorul fiind o personalitate cunoscută peste hotare, eventualele lui mărturii ar fi mai eficiente, nu ne-a convins. Spre deziluzia noastră, acesta n-a menționat, în nici o carte pe care a scris-o, despre sublimul gest al lui Valeriu Gafencu. (...)

Cam în același timp, într-o după amiază, Valeriu a făcut o criză de fibrilație atrială, cu toate consecințele. Ne-am consultat toți și am decis să-i administrăm strofantină cu glucoză, singurul cardiotonic major pe care îl aveam. Am urmărit efectul strofantinei, dar timp de 10 minute nu s-a produs nici o modificare în bine. După o jumătate de oră, i-am mai adminstrat o doză (1/4 mg. strofantină) dar nici de astă dată nu s-a produs îmbunătățirea așteptată. Știind că efectul acestui cardiotonic major se instalează în foarte scurt timp, ne pierdusem orice speranță că ar putea supraviețui. Era cianotic, stătea cu ochii închiși, cu mâna pe cruciuliță și, probabil, se ruga. M-a zguduit liniștea lui în fața morții, așteptând-o ”așa cum așteaptă mirele noaptea nunții”, după cuvântul Evangheliei. Eu îi urmăream bătăile cordului, luându-i pulsul în permanență, dar starea rămânea aceeași.

Se făcuse închiderea și am rămas singur la căpătâiul lui. Eram convins că nu va mai supraviețui și că doar o minune l-ar mai putea salva. M-am rugat pentru el. La un moment dat, am fost chemat la patul unui alt bolnav din camera alăturată, unde am rămas cam un sfert de oră. La întoarcere, privindu-l de la distanță, am fost convins că a murit și că se instalează paloarea cadaverică; nu mai era cianotic.

I-am pus mâna pe puls și spre surprinderea mea acesta revenise la normal. Nu-mi venea să cred, dar acesta era adevărul. A deschis ochii și mi-a zâmbit. Am dizolvat zahăr în apă și i-am dat să bea. Era singurul mijloc prin care puteam să-i ajut cordul. Când i-am întins cana m-a privit și, zâmbind, mi-a spus: ”Lui I-au dat fiere și tu îmi dai miere?”. Atunci m-am convins că miracolul se produsese. Toată lumea îl iubea și îl stima. Până și cei din administrația închisorii erau impresionați de această personalitate. Ce ”reeducați” nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nu contribuiau la ajutorarea bolnavilor. Cu toate că a fost bolnav, a fost prezent tot timpul în viața celorlalți, și toți au găsit la el drepte povețe, până în ultima zi petrecută în mijlocul nostru.

Se ruga, zi și noapte, Celui de sus, pentru toți, inclusiv pentru dușmani. Sunt convins că a căpătat această divină favoare datorită credinței și vieții de o înălța ținuta morală, pe care a dus-o în timpul scurtei lui trăiri pe pământ. În ziua de 18 februarie 1952, și-a dat obștescul sfârșit, liniștit, fără nici un fel de spaimă în fața morții, cu o seninătate angelică. A fost conștient și a vorbit până în ultima clipă. Și-a luat rămas bun de la o bună parte dintre noi și, după care a adormit pentru vecie. O viață care s-a curmat mult prea curând, care nu i-a oferit obișnuitele bucurii pământești, ci suferința purtării crucii și a cununii cu spini.

În schimb, credința i-a dat bucurii sufletești, chiar în condițiile vitrege în care a trăit. În tot sanatoriul s-a instalat o durere profundă.

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pag. 79-85)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori