vezi galerie foto (22 foto)
Valeriu Gafencu
"Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlinește voia lui Dumnezeu, și-i revin mari responsabilități."
  • 24 Decembrie 1920
  • Sîngerei, Bălți
  • student
  • 11 ani
  • Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • 18 Februarie 1952
  • Târgu Ocna
    • Studentul Valeriu Gafencu. ”Sfântul închisorilor din România”
    • Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare
    • Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu
    • Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

După sărbătorile Sfintelor Paşti ale anului 1942, în urma respingerii recursului, un tren ne transporta de la închisoarea din Craiova către cea din Aiud. Entuziasmul tinereții umbrise orice tristețe firească ce s-ar fi putut produce în urma despărţirii de familie şi de oraşul primei mele tinereți, pe care l-am iubit şi îl iubesc încă. Nerăbdarea de a lua contact cu o lume nouă, tânără şi vârstnică, dar încă plină de vibraţii spirituale şi cu vaste cunoştinţe în varii domenii, îmi adumbrea orice regret al despărțirii de vechile amintiri.

Primirea rezonabilă, civilizată şi oarecum respectuoasă de la Aiud nu mi-a întunecat optimismul. Prima cunoştintă. Paul Miron, elev la Liceul Militar din laşi, astăzi profesor la Universitatea din Freiburg-Germania. A doua Ion Ianolide şi apoi Valeriu Gafencu. Dintre cei maturi, Iuliu Stănescu şi Traian Marian.

Legătura sufletească ce s-a creat între noi a lăsat multe urme, multe amintiri. Dintre cea mai semnificativă şi mai dureroasă este despre cel care astăzi nu mai este: Valeriu Gafencu, mort ca un mucenic în spitalul penitenciar de la Târgu Ocna. O primă constatare: marea lui intuiţie în ceea ce priveşte adevărul asupra persoanei liderului tineretului din închisoare, Vasile Tarnovschi, care pretindea că avea trei condamnări de câte 25 ani muncă silnică, totalizând 75 de ani , susținut de altfel de către unii bătrâni din închisoare. Valeriu a fost primul şi singurul care i-a contestat buna credință.

"Mirosul" său s-a adeverit a fi valabil în 1944, când din cauza frontului care se apropia de Aiud am fost transferați la Alba Iulia. Pe drumul care s-a parcurs pe jos (30 km) am întâlnit primele camioane ale Armatei Roşii, care se îndreptau spre Aiud ca să spargă frontul germano-maghiar. Într-unul din aceste camioane, printre ruşi, se afla Tarnovschi, care ne-a făcut cu mâna. În primăvara anului 1944 se găsea la Aiud, în Zarcă. l-am auzit vocea dintr-o celulă de la etaj, răspunzându-i unui tânăr ce-l chema la uşă, de pe coridor, în lipsa gardianului. Când fusese scos din închisoare şi de cine rămâne un mister. Numai comandantul închisorii, maiorul Munteanu, care se lăuda mai târziu că el este bun român, poate şti. Dar el este astăzi în mormânt. O informaţie ulterioară, parvenită în închisoare, relata că Tarnovschi, după instalarea regimului comunist în țară, îmbrăcat în straie călugăreşti, colinda mănăstirile pentru a depista monahii care aveau concepții şi atitudini anticomuniste.

Dar să revin la anul 1942, când în vară părăseam Aiudul şi, după câteva escale prin alte patru închisori, reveneam la "matcă" tocmai când se cereau declaraţii de desolidarizare de Mişcarea Legionară. M-am reîntâlnit astfel cu Valeriu Gafencu într-o celulă din Zarcă, când legătura noastră sufletească se întărește. La un moment dat sunt mutat în altă celulă dar pe acelaşi etaj, având prilejul să ne vedem la plimbare. Abia la sfârşitul dictaturii lui Antonescu, ca de altfel şi cu maiorul Munteanu, ne-am reîntâlnit în Celular.

Valeriu crescuse între timp în interior. Atunci, în 1945, a încercat o lepădare de sine şi de lume şi cred că a reuşit; creştea, creştea în adâncuri. În exterior şi-a schimbat îmbrăcămintea. Era o lepădare şi de fond şi de formă. Forma ca expresie a fondului. Puţini au sesizat. Deşi se vedea. Dar cu alți ochi.

Am avut o discuție care ne-a supărat pe amândoi. Am căzut în genunchi în fața lui în semn de smerenie. A făcut şi el acelaşi gest, dar a rămas ferm pe poziție. Prietenia noastră a fost umbrită câtva timp, dar ne-am reîntâlnit la Vereş Mort, în colonia de muncă, şi totul a fost dat uitării. Am mers împreună, de Paşti, la cineva care ne insultase şi i-am urat Sărbători fericite. Spre toamna anului 1947 colonia şi-a micșorat efectivul şi o parte dintre noi este readusă la închisoare. În primăvara anului următor suntem duși la Galda, unde se crease o nouă colonie de muncă. Suntem cazaţi în nişte dependinţe ale fostului castel care aparţinuse contelui Kerneny, cumpărat ulterior de Albini din Aiud, cu via şi pământul arabil aferent. Stam cu toţii într-o cameră mare. E de neuitat zăbicul ce-l făceam fiecare din bucata de mămăligă oprită din porţia zilnică pe care o amestecam cu ulei şi îl coceam pe plita sobei.

La un moment dat, toţi cei născuţi în Basarabia şi aflaţi în închisori sunt transferați la închisoarea Văcăreşti, în vederea repatrierii în provincia de origine, acum ocupată de sovietici. Stau acolo câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată. Frică, griji, teama de Siberia, confuzie. Valeriu Gafencu devine un mare mentor şi un întremător, un stimulent pentru cei aduşi acolo, la Văcăreşti, ca să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi nădejdea că oriunde vor fi duşi nu vor fi părăsiţi. Aceste cuvinte de îmbărbătare au făcut adevărate minuni. Oamenii şi-au revenit din spaimă şi mare le-a fost surpriza constatând că Valeriu avusese dreptate. Dumnezeu nu-i părăsise. După o lună de zile ordinul de repatriere s-a contramandat şi ei au fost returnaţi închisorilor de unde plecaseră. Așa că într-o bună zi ne-am trezit cu el la Galda.

Revederea ne-a umplut sufletele de bucurie, mai ales după ce ne-a povestit tot ce se petrecuse cu acea lume speriată de o eventuală depărtare în Rusia. Şi era raţional să fi gândit aşa, căci luând cazul lui drept exemplu, unde l-ar fi dus, în satul Sângerei, unde se născuse? Acolo nu mai avea pe nimeni. Tatăl, care făcuse parte ca deputat în Sfatul Ţării ce hotărâse unirea Basarabiei cu România, fusese arestat şi dus în Siberia, ultima veste despre el sosind de la Arhanghelsk. Mama şi cele trei surori scăpaseră cu fuga în România, casa se presupunea că fusese confiscată, deci orice speranță de a merge în comuna Sângerei era deşartă. Îl aştepta şi îi aștepta şi pe ceilalţi Siberia. Dumnezeu însă n-a vrut asta. Le era de ajuns surghiunul în temnițele României. Nu ştiu cum a făcut, dar la întoarcere a trecut pe la Sâmbăta şi a vorbit cu părintele Arsenie Boca. După ce a vorbit cu părintele, acesta i-a dăruit un exemplar din Filocalia. Valeriu l-a rugat să-i scrie câteva cuvinte pe el. Părintele i-a răspuns: Am scris în inimă.

În ziua de 14 mai 1948 am fost aduşi din colonia Galda la închisoare cu o maşină. Nu ştiam atunci ce s-a întâmplat, dar regimul sever aplicat ne-a lămurit. Celulele diferite în care am fost repartizati ne-au despărțit. Am aflat că a fost trimis la Piteşti. Bolnav de plămâni, este trimis cu
primul lot la spitalul-închisoare de la Târgu Ocna. Aici viața lui siprituală urcă treptele cele mai înalte în timp ce sănătatea trupească i se agravează pe zi ce trece.

Primind un set de antibiotice pentru maladia de care suferea şi cu care şi-ar fi ameliorat suferinţa, le-a dat unui evreu, bolnav şi el de tuberculoză. Acesta nu este altul decât pastorul protestant Wurbrand [...]

Agravându-i-se aşa de rău boala de care suferea chiar şi patul îi devenise o povară, aşa că mai tot timpul şi-l petrecea rezemat cu spatele de spătarul patului metalic pe care trebuia să doarmă. Înainte de a-şi da sfârşitul, care a avut loc pe data de 18 februarie 1952, la vârsta de 31 de ani, visa numai câmpuri cu flori şi pajişti încântătoare. Nu era oare o anticipare simbolică a Paradisului care îl aştepta? Credem că da, fiindcă îl merita din plin, Valeriu Gafencu devenise apt pentru"acesta" prin viaţa şi martiriul lui.

Fie-i amintirea eternă.

(George Popescu - Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 112-114)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori