vezi galerie foto (22 foto)
Valeriu Gafencu
"Să nu așteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinăuntrul vostru, unde sălăşluieşte Hristos."
  • 24 Decembrie 1920
  • Sîngerei, Bălți
  • student
  • 11 ani
  • Aiud, Piteşti, Târgu Ocna
  • 18 Februarie 1952
  • Târgu Ocna
    • Studentul Valeriu Gafencu. ”Sfântul închisorilor din România”
    • Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare
    • Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu
    • Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Îmi vine foarte greu să scriu despre valori superioare, întrucât, după grele lovituri primite, după ani de hoinăreală pe drumuri necunoscute, fugărit de oameni cu chip de vipere, m-am retras în găoacea mea, cu toate gândurile şi dorurile mele.

Dar vreau să scriu despre amintirea unor clipe sfinte pentru mine, clipe petrecute împreună cu Valeriu Gafencu.

În anul 1941 am fost condamnat la 6 luni şi o zi, împreună cu Valeriu, pentru participarea la “rebeliune”. Valeriu a fost student eminent ai Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, dotat cu un bagaj superior de cultură, crescut de la icoană la altar, la lumina unor mari români: Eminescu, Conta, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Lucian Blaga, Emest Bemea.

În intimitatea noastră nu ne-au lipsit Solilocvii, Roza vânturilor, Puncte cardinale în haos, Îndemn la simplitate, Urmarea lui Iisus etc. Cât am stat închis împreună cu el, ne citea din Spaţiul mioritic, explicându-ne conţinutul lucrării, vorbindu-ne despre orizontul spaţial ancestral, despre rolul Bisericii, ca o concepţie ancestral organică, prin credinţa în unitatea supremă a divinităţii. Spunea că cei asupriţi este de mare importanţă să-l aibă alături în orice moment pe Domnul nostru Iisus Hristos. În alte zile ne-a vorbit despre Eminescu, Conta, B. P. Haşdeu, despre naţionalismul românesc, care este un act de creaţie spirituală. Ne-a spus că cei mai glorioşi naţionalişti nu sunt nici eroii şi nici şefii politici. Sunt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate, în fiecare om, pentru neam şi ţara lui.

Altă dată ne-a vorbit despre sentimentul destinului şi rolul credinţei prin trăire intensă în crearea unui suflet crescut de la icoană la altar, independent şi statornic în vitregia vremilor.

După câteva luni am fost despărţiţi; ne-am despărţit îmbrăţi şându-ne, rugând pe Dumnezeu să ne ajute să ne mai vedem. Eu am fost transferat apoi la închisoarea Galata, Bacău. După câtva timp ne-am văzut din nou la Iaşi, bucurându-ne unul de altul. Fiind urmăriţi, ne întâlneam pe la biserici, la mănăstirea Cetăţuia, pe dealul Ciric. Trăiam cu educaţia noastră, cu gândurile noastre şi cu credinţa noastră în Cel de Sus.

În sinea noastră de tineri cu elan şi neînfricaţi, ziceam versurile lui Coşbuc: “Vom răbda, privind în faţă / Orice şi a oricui chin / Că noi ştim că-i multă viaţă / Şi în noi, şi-n cei ce vin”. Dar zilele frumoase au trecut şi iarăşi ne-am despărţit; de data aceasta a trebuit să plec la Târgu Neamţ, unde aveam domiciliu forţat.

M-am întors la Iaşi prin august 1942 şi am aflat de marea nenorocire a prinderii prin trădare a lui Valeriu. Nu mult după aceea a fost ridicat şi fratele meu şi, după ce a fost bătut şi schingiuit, a fost trimis pe căi necunoscute. Chipul lui senin cu frunte mare, trist melancolic, cu gândurile unui om captiv în fatalitatea temporală. A simţit contradicţiile eului, ale lumii, a fost conştient de învingerea lor prin sentimentul de unitate cu destinul, natura şi divinul.

În el se uneau resemnarea şi încrederea în viaţă, suferinţa eului, pacea totului la picioarele lui Iisus. În mlaştina deznădejdii noastre, îmi aduc aminte că l-am întrebat odată: “de ce eşti atât de trist?”. Mi-a răspuns: “îmi ascund suferinţa în mine însumi”. Luni de zile nu-mi găseam liniştea şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu am să-l mai văd pe Valeriu. Condamnarea era foarte grea. Mă duceam din când în când pe urmele lui, la mănăstirea Cetăţuia, la schitul Hlincea, cu aceleaşi cărţi sub braţ, le citeam şi mă gândeam la el, la cei ca el şi la fratele meu. Aş fi vrut să ştiu cine l-a trădat, cine l-a vândut, cine e luda, să-l sfâşâi cu mâinile mele. Mama mea se ducea zilnic la biserică şi aprindea câte trei lumânări: una pentru el, una pentru ai lui şi una pentru Titi, fratele meu.

Dar anii au trecut, eu am luat calea pribegiei, fără cărţi, dar cu sufletul şi gândul nedespărţit de ele. Vreo câţiva ani am trăit în singurătate. Nu m-am despărţit de nimeni din cei dragi, cu care am fost uniţi de stăpânul nostru, nici de gândurile noastre, nici de credinţa noastră. O coincidenţă rară. Prin anul 1960, găsesc la un cetăţean, care vroia să vândă operele complete ale lui Eminescu, ediţia 1914, apărută sub îngrijirea lui A.C. Cuza, semnătura fostului stăpân, care se numea Gafencu Lucian. Nu m-am uitat cât cere, nu mi-a părut rău că acea carte era desfăcută şi am cumpărat-o imediat. Deseori, sâmbătă seara sau duminică deschideam cartea şi eram împreună cu el. Câteodată îmi vine în minte un cântec fredonat împreună cu el şi cu ai Iui: “Bătuţi de crivăţul nebun / Duşi în surghiun am sângerat / Cu carnea ruptă în fâşii / Mucenicii ne-au inspirat...” sau “Vânt de seară, vânt hoinar” a lui Radu Gyr...

Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. Zicem şi noi ca şi Radu Gyr, versurile: “Dar va veni şi pentru noi / O zi de sărbătoare / Când mulţumi-vom amândoi / Copilului Măriei”.

Fericitul Augustin scria: “Două iubiri au înălţat două cetăţi: Iubirea de sine, până la dispreţuirea Domnului - Cetatea Terestră, Iubirea de Dumnezeu, până la dispreţul de sine - Cetatea Celestă”.

Valeriu Gafencu şi-a ales cetatea celestă, împreună cu cei martirizaţi. E “Sfântul închisorilor”, aşa cum spune părintele monah Neculai.

(Jean Valjean Ionescu, Iaşi, februarie 1992, „Ubi sunt ante nos? Evocare Valeriu Gafencu” în Studentul Valeriu Gafencu, ”Sfântul închisorilor din România”. Studiu, mărturii ale camarazilor de suferință și corespondență, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj, 1998, pp. 63-65)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori