vezi galerie foto (4 foto)
Vasile Militaru
"Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu nu am pierdut nimic."
  • 19 Septembrie 1886
  • Dobreni-Câmpurelu, Ilfov
  • funcționar
  • 8 ani
  • Jilava, Pitești, Craiova, Rahova, Ocnele Mari, Ghencea, Fundulea
  • 08 Iulie 1959
  • închisoarea Ocnele Mari
    • Divina zidire. Atotprezența lui Dumnezeu
    • Psaltirea în versuri
    • Fabule
    • Șoaptele îngerilor, poemele nemuririi, dreptul Iov și Psalmii vieții fără moarte

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Deşi de la evenimetele din 22-25 decembrie 1989 au trecut mai mult de trei ani (astăzi 14 ani), mai sunt scriitori contestaţi de către regimul comunist de tip stalinist care continuă să fie ţinuţi la stâlpul infamiei, marginalizaţi, în loc să fie reconsideraţi şi puşi în adevărata lor valoare în ceea ce priveşte evoluţia scrisului românesc contemporan. Unul din aceşti scriitori este Vasile Militaru. Cu acest prilej, poetul mi-a dăruit basmul versificat Merele de aur, cu autograf.

De atunci au trecut foarte mulţi ani, până când am aflat că Doamna Telly Barbu Militaru urmează să facă un parastas în amintirea poetului cu ocazia scurgerii unui sfert de veac de la trecerea la cele veșnice a celui care a încântat o generaţie întreagă cu versurile sale (versuri care au fost învăţate până şi prin temniţe, cu toate rigorile legii: izolări, carcere, mutări disciplinare etc.). Am fost prezent la acel parastas unde am avut surpriza să cunosc un compatriot originar din satul Mengir, judeţul Cahul, pe numele său Grigore Scor, venit la rudele sale în Bucureşti, tocmai din Florida. Când a citit anunţul din ziarul "România Liberă", a căutat să fie prezent la parastasul de 25 de ani de la moartea lui Vasile Militaru. A citit o poezie de care încă nu auzisem. Avea un titlu ciudat: Aur, aur. N-am găsit-o inclusă în nici unul din volumele lui publicate în timpul vieţii, cu toată insistenţele mele deloc de neglijat.

"Nici nu se putea găsi, m-a asigurat Scor la telefon. S-a publicat într-un cotidian oarecare, pe care nici eu nu-l mai reţin."

Datorită informaţiei dată de americanul Scor, am reuşit să găsesc la Biblioteca Academiei Române poezia care a făcut o puternică impresie asupra celor prezenţi la parastas. De atunci, am urmărit cu mai mult interes orice informaţie în legătură cu viaţa şi opera poetului.

De aceea, primind revista "Cuvântul Românesc" din Canada şi văzând că un român de ispravă îi tipăreşte opera, i-am telefonat Doamnei Telly Barbu Militaru, ştiind că vestea o va interesa. Aşa a şi fost. Am fixat o întâlnire la locuinţa văduvei poetului, pentru seara zilei de 25 ianuarie 1993.

- V-am găsit greu, chiar foarte greu, Doamnă Telly.

- Cred şi eu. N-aţi mai trecut pe la mine de vreo şapte ani.

- Eu cred că au trecut chiar opt.

Dacă la Putna aerul este încărcat de istorie, aici, în locuinţa Doamnei Telly Barbu Militaru, aerul este încoronat de poezie. Mă uit în jur. Din bruma ce a putut-o salva din mâinile călăilor, mai sunt câteva tablouri, înfăţişându-l pe poet la vârsta maturităţii fizice şi creatoare, cu bascul aşezat puţin într-o parte. Doamna Telly se mişcă cu multă volubilitate la cei 85 de ani. Îmi arată volumele de versuri ale poetului apărute în Editura Nistru a lui Nicolae Lupan de la Paris şi alte plachete care i-au parvenit pe căi diferite din Apusul Europei. Îmi arată apoi o serie de fotografii din care una îmi atrage atenţia în mod deosebit. Aceasta îl reprezintă pe maestrul la masa de lucru. În preajma poetului "îngerul său păzitor", adică Doamna Telly Barbu Militaru.

Punctul culminant al serii este scoaterea la suprafaţă, din lada studioului, a unui volum masiv intitulat Divina zidire, cu ilustraţii (după cum am mai spus) de Gustave Doré. Este vorba despre Biblia versificată, despre care îmi vorbise poetul la prima cunoştinţă încă din primăvara anului 1948.

- Cum aţi reuşit s-o tipăriţi?

- Nu eu. Un zănatic, un împătimit după opera lui Vasile Militaru. A făcut-o pe cheltuiala lui.

- E caz unic.

- Aşa e!

- Puneţi-o la loc. Aşa ceva se face la o mie de ani. Trecând de la un subiect la altul, dar nepărăsind tema principală - evocarea poetului - nici eu nu mi-am dat seama cum au trecut trei ore şi ceva de la sosirea în casa plăcutei gazde. Sunt momente în viaţă când timpul îşi pierde dimensiunile.

- Şi totuşi ? am zis eu, Doamnă Telly, cine este acela care se bucură azi de munca poetului, vreau să spun, cine locueşte în vila construită din banii şi cu sudoarea lui Vasile Militaru.

M-a privit lung, şi contrariată, mi-a spus:

- Cum, nu ştiţi?

- Nu, am răspuns eu încurcat.

- Cine altul decât Emanuel Valeriu, de la Televiziunea Română?

- Fantastic! Se lăfăieşte în vila maestrului un om care n-a mişcat un deget pentru ceea ce stăpâneşte.

- Aşa este. Dar acesta nu este singurul necaz.

- Mai sunt şi altele?

- Cum să nu! Aţi auzit de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa?

- Desigur.

- Ştiind cu ce greutăţi mă lupt, părintele Calciu mi-a trimis trei sute de dolari printr-un cetăţean din Bucureşti, care nu de mult a făcut un voiaj în Statele Unite ale Americii.

- Un gest nobil, am zis eu.

- Numai că gestul nobil nu şi-a ajuns scopul.

- Cum aşa?

- Individul mi-a dat întâlnire în oraş, ca să-mi înmâneze dolarii, deşi eu am insistat să vină acasă la mine. M-am prezentat la locul cuvenit, comunicându-i la telefon cum arăt şi cum voi fi îmbrăcată. După trei ore de aşteptare am plecat din staţia de tramvai unde trebuia să ne întâlnim. I-am dat un telefon să ştiu ce s-a întâmplat. Ştiţi ce mi-a răspuns?

- Doamnă, v-am aşteptat în staţie aşa cum ne-am înţeles, a zis. A apărut o persoană echipată conform informaţiei dată de dumneavoastră. Am întrebat-o dacă este doamna Militaru şi, la răspunsul ei afirmativ, i-am dat cei trei sute de dolari pe care vi i-a trimis părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Am rămas uluit când am auzit. Dintr-o dată parcă s-a făcut întuneric în toată încăperea. Am reuşit, totuşi, să întreb aproape şoptit: "Există asemenea oameni pe pământ?"

- Da. Şi încă foarte mulţi. Nu le scapă nici o ocazie când e vorba să-şi însuşească un bun ce nu le aparţine.

- I-aţi scris Părintelui Calciu?

- Nu. N-avea nici un rost. Faptul era consumat.

Plecând de la doamna Telly Barbu Militaru, m-am întrebat, în timp ce căutam drumul cel mai scurt până la staţia de tramvai: "Există oare justiţie imanentă?? Mi-am răspuns fără zăbavă: "Nu. Aşa ceva nu există. Suntem la discreţia celor ce şi-au făcut din lege un scut."

(Interviu realizat de G. N. Viforeanu - Revista Memoria)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii