Meniu biografic

vezi galerie foto (10 foto)
Vasile Voiculescu
  • 13 Octombrie 1884
  • Pârscov, Buzău
  • medic
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 26 Aprilie 1963
    • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
    • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
    • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
    • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
    • Portret al poetului Vasile Voiculescu
    • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
    • V. Voiculescu şi contemporanii lui
    • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
    • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
    • Poeme cu îngeri
    • Viața lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - monografie literară
    • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
    • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
    • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
    • Zahei Orbul
    • Iubire magică
    • Poezii
    • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
    • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - medicul prozator
    • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Publicăm mai jos textul integral al interviului luat de doamna Gabriela Defour, la începutul anilor ’70, preotului Popescu (prenumele nu i s-a reţinut), fost „coleg” de celulă la Aiud cu autorul „Ultimelor sonete...”. Redarea s-a făcut fidel, folosindu-se, după caz, parantezele drepte, ce inserează propoziţii şi cuvinte în locul celor neinteligibile din casetă sau care, lipsind, trebuiau rostite pentru ca sensul să fie cât mai corect. În prima parte a benzii, netranscrisă, P. recită demonstrativ din Voiculescu, dovedind că, în închisoare, deţinuţii îi memorau versurile.

REP.: Să începem cu începutul. Ne aflăm în vara anului 1958, când V.V. îşi scria „Ultimele sonete” (chiar ultimele). Cel din urmă, al 90-lea, datează din 20-21 iulie, câteva zile deci înainte de a fi arestat. Care era starea de spirit a creatorului pândit de mari primejdii, în momentele zămislirii celor mai importante opere ale sale? Realiza ce-l aşteaptă?

R.V.: Cu siguranţă, şi de aceea grăbi definitivarea sonetelor, atingerea numărului propus.

Pe poetul Vasile Voiculescu îl cunoșteam mai bine de prin anul 1936, cu ocazia unei întâlniri la redacția unei reviste. În afară de aceasta, tot timpul cât a fost director al emisiunilor literare la Radio l-am întâlnit aproape în fiecare săptămână, invitat fiind să citesc poezii la microfon. Este un om blând, tăcut, iar când, în fine, vorbește, are o căldură sufletească pe care n-am cunoscut-o la alți poeți.

Din grupul de doctori care se adunau Duminica după-amiază în căsuța de mahala a chelnerului Apostol Apostolide, mare meloman și colecționar de artă, omul cel mai remarcabil era doctorul poet Vasile Voiculescu. Avea locul lui știut, pe divanul de lângă „patefon”, unde ședea tolănit, retras, izolat, taciturn, inspirând, de acea sfială, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subțiri dungi albe, iarna încălțat cu bocanci cazoni căptușiți uneori cu ziare împotriva frigului. Căci de la moartea soției lui, petrecută cu câțiva ani înainte, hotărâse (penitență, asceză?) să nu mai facă niciodată focul în odaia în care locuia.

Vasile Voiculescu în arestVasile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturiilor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele "BP Haşdeu" din Buzău şi "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie1.

Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă.

L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului ”Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția ”Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul ”Pârgăi” - totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).

Una dintre acțiunile familiei Brătianu, devenită tradiția vieții poetului Ion Pillat și apoi a fiului său, Dinu, a fost aceea de a fi în contact permanent cu scriitorii contemporani. [...] La acele plăcute și simple ospețe, continuate cu discuții, luam parte împreună cu Dinu, Marie Pillat prezidând la un capăt al mesei, cerându-mi ca eu să prezidez la celălalt. Mi se părea că deasupra noastră zboară îngerii. [...]

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut, când am stat întâi față către față și când ar fi trebuit să fiu fericit că strâng mâna poetului pe care-l citisem cu ardoare. [...] Mă trezesc dintr-odată cu el la mine în casă, pe Intrarea Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau ducându-mă eu la el, pe Strada Dr. Staicovici, în odaia în care-și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt bizantin era și chipul său prelungit, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită. [...]

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

[...] Nu încetează să mă obsedeze - și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toții - cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. [...]

Dr. Vasile Voiculescu [a] răsărit între noi, la Antimul ”liturgic”1, încă de foarte devreme, din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut unui personalități de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezența lui de gingășie și de eleganță intelectuală. Originar din regiunea Buzăului (”neam de boierași nu prea înstăriți...”), credința lui dintâi nu se stinsese niciodată; dar după propria-i mărturisire, învolburările vieții și opacității instituției bisericești o împinseseră spre marginile conștiinței. Situație clasică: de aceea, poate, comunitatea spontană și liberă de la Antim - ”laici” și ”cler” - a reînviat-o din adâncuri. Aici ne-a făcut parte pentru înâia oară de reînceputurile sale literare - nuvelele fantastice - și de nebănuitele sonete shakespeariene notate în șir cu originalul. [...]

La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor" din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă" (o secţie înfiinţată după 1954).

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz1. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

- Stimate domnule Aristide Dobre, cum sună un vechi proverb, mai bine mai târziu decât niciodată. Sunt peste treizeci de ani de când purtați povara unui mesaj sfânt. Piedici de tot felul v-au oprit până acum să-l transmiteți. Iată-mă, gata să fiu mesagera dumneavoastră.

 Împrejurările în care mi-a fost încredințat mesajul sunt dramatice, ele nu țin doar de drama câtorva oameni ci de drama unei țări întregi. În 1958, pe când eram la Rafinăria Câmpina, am fost arestat pentru motive care azi par de-a dreptul ridicole. După cum vedeți din biletul de eliberare, am fost ”depus” în penitenciar de la 06.02.1958 la 01.02.1964, pentru ”uneltire”.

Era iarna anului 1959. Era frig mare și foamete destulă în Jilava. "Clienții" noi soseau în celulă (impropriu "celulă" căci era o cameră destul de mare cu cca. 60-80 de viețuitori – celula era doar de 2/4 m, 3/4 m cu încărcătură mai mică), numai noaptea, la ore mici [...]

Într-o asemenea noapte ușa de deschide și intră în cameră (celulă) trei bătrâni și unul mai tânăr. Îi rețin pe toți, că toți erau oameni cunoscuți culturii române [...]
Cei patru:

- Stimate dle Vasile Boroneaț, când l-ați întâlnit pe Vasile Voiculescu în închisoare și în ce împrejurări?

- În luna februarie a anului 1961 m-am îmbolnăvit de o formă gravă de reumatism poliarticular și după un lung șir de pătimiri am fost internat în micul spital al închisorii. Eram istovit de puteri, iar în salon era liniște. La scurt timp, probabil în urma injecțiilor administrate, am adormit pe patul pe care mă așezaseră. După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mișca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu încăperea.

Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.

Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i-au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n-ai dreptul nici să mănânci”. Şi l-au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame.

Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe piept, un om, aș putea spune fără vârstă, un chip ca o icoană bizantină.

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii