Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe piept, un om, aș putea spune fără vârstă, un chip ca o icoană bizantină.
Părea că se mai izola odată în el însuși, absorbit în propriile-i gânduri. - Cine este omul acesta? - l-am întrebat pe unul din deținuți. - Cum, nu știi cine este? N-ai fost student la Filologie? - Nu, nu știam. - Este poetul Vasile Voiculescu, autorul ”Sonetelor închipuite”. Nu-l făcusem la liceu sau la facultate pe Vasile Voiculescu dar auzisem de numele său și de ”Sonetele” care circulau în manuscris. Să fi fost și acestea o blasfemie? L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia. Într-o suferință divină. N-aveam să-i mai reîntâlnesc chipul decât pe coperțile cărților tipărite într-un târziu după moartea sa.
(Mărturia lui Ion Ioan Diaconu - Vasile Voiculescu. Scriitorul martiri și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, p. 40)
