Meniu biografic

vezi galerie foto (10 foto)
Vasile Voiculescu
  • 13 Octombrie 1884
  • Pârscov, Buzău
  • medic
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 26 Aprilie 1963
    • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
    • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
    • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
    • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
    • Portret al poetului Vasile Voiculescu
    • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
    • V. Voiculescu şi contemporanii lui
    • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
    • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
    • Poeme cu îngeri
    • Viața lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - monografie literară
    • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
    • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
    • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
    • Zahei Orbul
    • Iubire magică
    • Poezii
    • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
    • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - medicul prozator
    • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre credinţa mea!

D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?... Mă întrebaţi despre credinţa şi exresia ei lirică, despre artă şi credinţă?... Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele... Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând... Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean...

Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund... credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte oricât de măiestre.

D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă, sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauan credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă care mai poate împreună arta şi credinţa a rămas numai rugăciunea... Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muțeşte, cu buzele sufletului.

D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în fata D-voastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat, că bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în fața cărui stil şi forme să se oprească definitiv... Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc pentru D-voastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafața noastră.

D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament , o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile şi categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau această tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic şi celălalt tipul atletic - între ele se aşează toate celelalte corcituri.

Spiritul l-aş recunoaşte între altele măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioșia - picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi stare morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioșie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale...

D-lor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă-ntoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată... Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci că se explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât! Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr de zeci de cifre... Fericiţi cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credinţă! D-nelor, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului "Încă din pântecele maicii tale te-am ales". Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa.

Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E cu atât mai mare preţul celor care capătă credinţa mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie unui regim special de mâncare şi de practică fizică.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de rigoare să repet toate banalităţile care însoţesc confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum psalitri şi ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând, să le citim lor.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri.Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Nu e nici poezie, nici proza... E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă ... Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă, ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci, ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni... Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiță-n păr, că voi avea noroc... Mama mă adora... Surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la făt-frumosul din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranță c-are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină aşteptând ceva încă şi mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăşi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi când arar mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tăbară asupra mea ... E trepiedul Sibilei din mine, apucată de reverii şi aşteptări ca de oracole. O aşteptare de la nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul îşi strânge coada de păun de pe culmea Panataului - şi luceafărul îmboboceşte în văzduh.

Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta proorocită.

Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, jumătate pământeană jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş - protecţie pentru aleşi, le râvneam. Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, de mână cu maica sfântă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. Sfinţii mei favoriţi afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac şi Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la capăt la celălalt, - ca pe un epos - încât idilica evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară din prima copilărie. Datinile care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii, au pus peceții indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel acolo în amintire şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să ştie, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare rămâne pururi negativă, sau se şterge - mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii... Întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care țesea la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de bucurie că mica şi zdrențuita cărţulie de cinci bani, epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot... Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica - Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi... Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în proumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.

Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu.

Toate acestea mi-au fost în fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane, până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David. Încetul cu încetul însă impresiile s-au acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine o haină sentimentală, poporanism, ca să ader la el. D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament. Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credință. Şi pe încetul aşteptarea cea de la început pusă în alţi termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire pe mine.

Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă.

Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială cu răspunderea şi greutăţile ei a început iarăşi să răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem până acum pe o redie a mării şi făcusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ de hingher , am început să scot capul din apă şi să trag aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri din fericire azi pierdute.

Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte înţărcată de credinţă, şi hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai cauta sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d'Olivet. Saint Yves D'Alveidre, Eliphas Levy şi Papus, până la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât Dumnezeu. El e unică libertate a omului.

Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-științific al lui Crooks.

Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni.

Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.

Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale ei, nu era lumina esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea înclinarea temperamentală a tablei, fundamentul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe spre acel loc fără număr de unde nu mai e nici o întoarcere.

D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care isbește visul şi basmul unei vieţi e că are să vie.

Nu vă ascund că ştiinţa poate interpreta această întoarcere spre credinţa ca o involuţie, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire şi o eclipsare a funcţiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le recunoştea puternica lor realitate sacră..., mai mult ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emoţia propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente şi sinceritate, aceste mărturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilării, iar pentru mine inutile profanări.

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale - bucuria şi durerea - la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii... şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie.
Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.

(Vasile Voiculescu, confesiune rostită în fața studenţilor de la Teologie din București - Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405)

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii