vezi galerie foto (10 foto)
Vasile Voiculescu
  • 13 Octombrie 1884
  • Pârscov, Buzău
  • medic
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 26 Aprilie 1963
    • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
    • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
    • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
    • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
    • Portret al poetului Vasile Voiculescu
    • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
    • V. Voiculescu şi contemporanii lui
    • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
    • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
    • Poeme cu îngeri
    • Viața lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - monografie literară
    • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
    • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
    • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
    • Zahei Orbul
    • Iubire magică
    • Poezii
    • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
    • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - medicul prozator
    • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă.

L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului ”Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția ”Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul ”Pârgăi” - totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).

Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și-acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest, decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii. Totuși, extrem de uman în manifestările sale, domol și blând, medic lipsit de orice venalitate, asemănător biblicilor ”doctori fără de argint”, Voiculescu găsea mereu prilejuri de-a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă paturile celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente plătite din punga sa. Creștin ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste franciscană. Acest franciscanism se vădește, de altfel și-n unele versuri proprii, înrudindu-i lirica autohton-ortodoxă cu poezia mistică a catolicilor Francis Jammes și Rainer Maria Rilke. Ciudat mi se pare însă, faptul că prin 1930-1935, ”franciscanismul” a fost chiar ”la modă” în cercul unor scriitori bucureșteni, nelimitându-se la o simplă atitudine literară, ci devenind un adevărat cult religios pentru ”sărăcuțul din Assisi”, venerație împărtășită - printre alții - și de Ion Marin Sadoveanu care, în catedrala catolică a orașului, aprindea lumânări la icoana sfântului adorat.

Curioasă era și structura psihologică a lui Voiculescu, cu flagrante contraste. Creștinul ardent, asociat intelectualului rafinat, cu o vastă bibliotecă în minte, se complăcea totodată în superstiții și practici magice, obsedat de mituri populare, de farmece, de un univers omenesc și zoologic înzestrat cu puteri miraculoase. Această stranie dedublare îi caracteriza deopotrivă viața și poezia. Omul, frecventat de îngeri și poetul ce cultiva adesea o lirică religioasă în ”tablouri” încântătoare, sugerând picturile de-o grație naivă ale unor Fra Angelico, Giotto și Botticelli, avea violente tresăriri lumești. Sub înfățișarea sa de Crist îngândurat și sub o autentică cucernicie, se refula o senzualitate de faun, izbucnind când și când, în versurile din culegerea ”Destin” (1933), preludiu al sonetelor erotice, apărute postum. Astfel, de sub pântecul ”Dansatoarei” care ”începe să culeagă văzduhul cu piciorul... o neagră porumbiță așteaptă să-și ia zborul”, sau ”Pe luntrea cărnii Evei plutești către abis” , contraste de stihuri eterate și imagini vibrând de senzualism. Refulări crispate, erupții erotice, urmate de sublimări celeste, de angelice purificări - așa cum le descoperim în ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, în ”traducerea imaginară” a lui Voiculescu - mărturisesc simultan și pe deplin, adevărata sa fire. Dar nu ne vom mira prea mult în fața unei asemenea alcătuiri sufletești, dacă vom rememora faimosul și elocventul vers al lui Victor Hugo: ”Un poete est un monde enferme dans un homme” !... O lume de telurice tentații și lacome pofte trupești, alternând cu alta a candorilor și-a ”urcuș”-ului în zone paradiziace.

Seraficul și - în același timp - dionisiacul poet Voiculescu nu se mărginea să-mi fie doar un minunat coleg de breaslă, oricând afabil și afectuos ci, o dată, spre sfârșitul iernii anului 1932, când fetița mea, în vârstă abia de un an, contractase o pneumonie, bunul și generosul medic a răspuns îndată solicitării părintelui îngrijorat și a venit la căpătâiul micuței bolnave. După consultație, am vrut bineînțeles să-i achit cuvenitul onorariu. El s-a simțit profund jignit și - aruncând banii pe masă - mi-a spus: ”Procedând astfel, mă rănești în dragostea mea de om și creștin!

Blândul samaritean care, în profesiunea sa, colindase cândva satele pentru a ”doftorici” pe betegii și nevoiașii lor, a înțeles să scrie și o carte de popularizare a medicinei ”Toate leacurile la îndemână” (1935), încă un semn al netârguitei lui dăruiri.

L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți”. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară - și acum - multe bucăți, ca de pildă ”Pe decindea Dunării ” - splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton, din care reproduc câteva strofe: ”Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste miriști cu ciulini, / Trece-n baltă, legănat agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini / ... Omul stă cu capul gol și mână, / Înfundat în maldărul din car; / Și-ațipit, cu jordia în mână / se tot duce drum fără hotar. / Cât un urs, întins, el dormitează / Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi / ... ,,Foaie verde, firul peliniții / Cântă cărăușul cătinel / Și treziți, cu el odată cântă sciții / Ce-au trecut, cândva, prin stepă ca și el!”

Poezia lui Voiculescu, variată și - aș putea spune - contradictorie ca tematică, surprinde tocmai prin diversitatea și înnoirea motivelor abordate. Versuri viguroase și aspre evocă priveliștea agrestă ori carpatică, lângă elementarele energii vitale ale naturii și colțurosului om campestru, cu ecouri ancestrale; poemelor cu expresii pietroase, cioplite parcă din silexul dacic, sugerând un climat de primitivism rural, le urmează ”poeme cu îngeri”, creând o pitorească și insolită lume, amestec de paradis terestru și rustic tărâm domestic, unde angelicele făpturi, aclimatizate mediului uman, își pierd adesea ingenuitatea diafană, pentru a deveni simple prezențe agricole, săvârșind munci hesiodice. Erotismul constituie apoi, cea de-a treia și uimitoarea ipostază a liricii lui Voiculescu, revelată mai ales, în ultimele sonete de dragoste, editate după moartea scriitorului.

Critici care, ca Al. Piru, au văzut în autorul ”Urcuș”-ului un poet quasi-monocord, ”în esență pictural sau narativ” , cu excepția poemelor postume, au greșit, firește. În realitate, lirica lui Voiculescu se diferențiază ca teme, de la ”Țara zimbrului” la ”Pârgă” , de-aici la ”Poeme cu îngeri” și de la acestea la ”Destin”, fără să mai amintim excelentele sonete citate și bogăția lexicului atât de inedit, împrospătat cu vocabule nu numai regionale, dar și cu o culoare arhaică.

Ultima oară, l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg din casa lui Ion Pillat, în începutul lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale răsturnări social-politice și îndeosebi, îl înspăimântau incertitudinile. Cuprinși amândoi, de o tristă presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit în ochi, ca și cum ne-am fi luat rămas-bun întru eternitate. Eu plecam spre un viitor sumbru, cutreierat de ură și suferințe, el pornea spre descoperirea unui neașteptat clocot liric și spre adâncirea pietății creștine care avea să-i fie supremul refugiu...

Credința religioasă deviată cu timpul, într-un patos mistic și ajunsă aproape la paroxism, în anii bătrâneții poetului, i-a cauzat blândului dar prea zelosului ortodox, mari necazuri. Încercând să se inițieze în practica ascezei și frecventând un cerc de teologi avizați1, febrilul creștin, după ce cunoscuse durerea pierderii soției sale, a trebuit să cunoască și amărăciunea întemnițării. Celor câțiva ani de detenție le-au succedat săptămâni întregi de mizerie și chinuitoare boală , sfârșite - unică consolare - în rugăciuni fierbinți și-n moarte.

Marele poet și samariteanul medic s-a stins din viață la 26 aprilie, 1963.

(Radu Gyr - Calendarul meu. Prieteni, momente și atitudini literare, Editura Ex Ponto, 1996, pp. 149-151)


 

1. Este vorba despre mișcarea duhovnicească ”Rugul Aprins” de la Antim. 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii