Simţeam în dimineaţa aceea o vibraţie în toate fibrele organismului, cum aveam să simt totdeauna în preajma unor situaţii critice. Am ascuns orice ar fi putut constitui corp delict în cazul unei arestări (fotografii, cărţi, medalioane), sfătuind fraţii să facă la fel şi să fie prudenţi. Se terminaseră orele de curs, clopotul sunase. Era ora 13 şi ne pregăteam de masă. Unul dintre pedagogi intră nervos:
- Clasa a opta, rămâneţi în bănci! Apoi ieşi.
Intrară în clasă patru bărbaţi, între 30 şi 40 de ani, îmbrăcaţi în haine de piele şi purtând pălării cu borul lăsat, ţinută specifică comisarilor de poliţie. Nu au salutat. Fiecare se postă în faţa unui rând de bănci întrebând pe fiecare elev cum se numeşte. Îl percheziţionau şi-i ordonau pe un ton mitocănesc:
- Deschide, bă, pupitrul!
Răsfoiau cărţile şi caietele, controlau băncile, pe sub scaune, ciocăneau fundurile pupitrelor, scotoceau portofelele, cereau lămuriri despre persoanele din pozele găsite asupra elevilor şi confruntau numele elevilor cu cele înscrise pe listele lor. Câteva bănci mai în faţă strigară numele lui Vasile Răfan, ardelean venit la Buzău în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, în 1940. La fel, numele altor doi colegi. Pronunţându-mi şi mie numele mă puseră cu faţa la perete.
- Am dreptul să asist la propria mea percheziţie, am zis.
- Aşa..., va să zică, eşti bine instruit.
- Vă rog să-mi arătaţi ordinul Procuraturii prin care aveţi dreptul să îmi faceţi percheziţie şi legitimaţia de agent oficial al Poliţiei de stat.
- Las' că ţi-o arăt eu la Poliţie! Apoi, către ceilalţi comisari: gata, am terminat, iar elevilor: puteţi ieşi la masă!
Colegii au ieşit, crispaţi şi iuţi de emoţie, fără să se mai uite înapoi. Mie mi-au spus apoi să-mi iau căciula şi mantaua de elev şi să-i însoţesc. Comportarea în timpul percheziţiei şi arestării era un element de psihologie, de timorare a colegilor mei. Încadrat de agenţi, doi în faţă, doi în spate, m-au scos în faţa şcolii şi m-au împins într-o dubă improvizată. Au închis şi au pornit. Am ajuns repede la sediul Poliţiei, situat într-un hotel mai vechi, amenajat în acest scop, vis-á-vis de Palatul Comunal. M-au băgat într-un birou la etajul I; înăuntru era un funcţionar preocupat de rânduiala unor hârtii:
- L-am adus!, raportă unul dintre cei patru şi se retraseră.
- Bună ziua, am salutat, dar funcţionarul nu mi-a dat nici o atenţie.
Avea 45-50 ani, faţa imobilă, era încremenit parcă pe scaun, fără posibilitatea de a se mai ridica vreodată. După aproape două ore funcţionarul tăcea, fără să ridice capul din hârtii. Afară începuse să ningă. Se vedeau prin fereastră fulgii mari, ca nişte cocoloaşe de hârtie creponată, care cădeau molcom. M-am apropiat şi am privit spre fereastră în piaţa largă a Palatului, unde avusese loc „rebeliunea”.
Visam cu ochii deschişi. Vedeam coloanele de ostaşi care încercuiseră Palatul, ofiţeri cu chipurile încruntate, marşul nostru cu cântec şi evrei deghizaţi în legionari, Hora Unirii. Visul ar fi continuat dacă n-aş fi simţit o durere mai veche la genunchi, provocată de o cădere la un exerciţiu la ora de gimnastică. Văzând că funcţionarul nu se sinchiseşte de prezenţa mea am început să mă plimb prin faţa biroului. M-a privit, a clătinat din cap nemulţumit şi a continuat să-şi vadă de treabă. După câtva timp s-a sculat şi, privind pe fereastră, şi-a potrivit ceasul cu cel din turnul Palatului Comunal. Era ora 15 fix. Şi-a încuiat registrele într-un dulap de fier marca Sfinx şi a ieşit pe coridor. A strigat pe un anume Ioniţă. Un agent în civil care păzea ieşirea din coridor spre scări a răspuns. M-am apropiat de uşă. Pe un ton poruncitor, fără pic de secret, i-a spus:
- Vezi că ai în fiecare birou câte un arestat! Opt în total! Patru pe dreapta, patru pe stânga. După plecarea mea rămâi singur până mâine dimineaţa. Dacă ai şi tu vreo treabă îl avertizezi pe cel de la uşa de jos. Să nu-ţi scape sau să evadeze vreunul că intri în locul lui! Ai înţeles?
- Da, să trăiţi, domnule comisar şef!
- Dacă vreunul are nevoie de toaletă, îl însoţeşti.
Şi-a luat pălăria şi geanta şi a plecat. Eram curios ca să ştiu cine mai este arestat dintre FDC-işti. M-am gândit să-i anunţ pe ceilalţi că sunt arestat. Bătând în uşă, l-am rugat pe agentul de pe coridor să mă însoţească la toaletă; vorbeam cu el tare, ca să fiu auzit de cei din birouri.
- Domnule comisar, e voie să vină cineva de la Şcoala Normală să îmi aducă ceva lenjerie?
- Deocamdată nu, poate după ce se sfârşeşte ancheta.
- Sunteţi de mult în serviciu?, l-am întrebat la întoarcere.
- Nu, a continuat cu un aer de naivitate: m-am angajat şi eu la „ăştia” ca să scap de front.
Nu era încă specializat în treburi de poliţie; era „boboc”, dar avea şi o doză de laşitate şi viclenie în el. Am prelungit discuţiile şi am aflat că şi ceilalţi arestaţi erau Şefii Frăţiilor din fiecare şcoală din Buzău, iar unul de la Mizil. Uşile mari, cu geamuri mate, proiectau prin ele umbrele celor arestaţi. Mi-a spus, cerându-mi să fiu discret, că mai erau arestate şi două fete: una de la Şcoala Normală şi alta de la Liceul Doctor Angelescu, dar erau pe un alt coridor. Ceilalţi au procedat la fel, cerând să fie scoşi la toaletă şi discutând cu voce tare. Până spre miezul nopţii ne-am identificat reciproc.
De la Liceul industrial, unde absolvise Pavel, era arestat Constantinescu Ion. Ne-a dat să înţelegem că Pavel e şantajat de Poliţie pentru a fi folosit în anchetă împotriva noastră. Tot de la Liceul industrial era arestat Vârlan Moise, din Pleşcoi. De la Liceul comercial era arestat Vlăgea Dumitru. De la Seminar, Pintilie, un camarad foarte liniştit şi modest; cânta toată noaptea imnul Iubite-voi, Doamne cu un glas şi o duioşie care ne impresiona pe toţi, dându-ne curaj. De la Şcoala de ucenici CFR un băiat (al cărui nume nu-l mai reţin) căruia, a doua zi, venind cineva de la şcoală, i-au dat drumul. De la Liceul din Mizil era arestat Breslaşu, iar de la Liceul Haşdeu, Diaconescu Stelian, viitorul poet Ion Caraion.
După un somn neliniştit de vreo două ore ne-a trezit Brigada specială de anchetă de la Bucureşti, în frunte cu Oproiu şi Curelea, aceştia erau ajutaţi de subalternul local Cârciog, nume predestinat a inspira spaimă şi teroare. A intrat în cameră şi fără să mă întrebe nimic m-a lovit peste faţă, scrâşnind din măsele şi înjurându-mă. Am tăcut şi m-am uitat fix la el. La fel a procedat şi cu ceilalţi. Era o metodă psihologică, de înfricoşare ca să recunoşti toate acuzaţiile; sfidarea suferinţei însă îi dezarma pe anchetatori. Am dedus din întrebări că sunt victima unei confuzii voite sau întâmplătoare.
- Ce-aţi făcut pe Penteleu?, a întrebat ironic Cârciog în faţa lui Curelea.
- N-am fost pe Penteleu niciodată.
- Cum n-ai fost, măi dobitocule? De ce încerci să negi? Avem toate declaraţiile lui Pavel, Şeful vostru. Nu eşti tu Şeful Frăţiei de la Şcoala Normală? N-ai fost tu cu Iamandi, cu Breslaşu, cu Vlăgea şi cu toţi ceilalţi?
A înşirat încă vreo zece nume. Numele lui Marin Naidim nu l-a pomenit. Sau Pavel nu-i reţinuse numele şi spusese numai funcţia celui de la Şcoala Normală, sau anchetatorul nu lăsa totul descoperit pentru mine, vizând ceva. Gândind că arestarea lui Marin, ca militar, l-ar fi putut duce în faţa plutonului de execuţie, mi-am asumat riscul de a mă substitui lui. După oarecare ezitări, pentru a părea verosimil răspunsul, am zis:
- Da, am fost pe Penteleu!
- Ei vezi, a zis Cârciog satisfăcut. Credeai că nu ştim toată activitatea ta? Ia spune, câţi aţi fost cu toţii?
Întrebarea mă punea în încurcătură. Dar odată plecat pe panta minciunilor căutam soluţia care să-l scoată pe Marin din atenţia anchetei.
- Nu-mi amintesc, erau foarte mulţi. În afară de cei pe care mi i-aţi spus, nu-mi pot aminti numele lor.
- Nu-ţi aduci aminte nici un alt nume?
- Afară de Şef şi vreo câţiva amintiţi şi de dumneavoastră nu-mi aduc aminte de nici unul. Fiind cam bolnav, am stat mai mult la corturi, am pregătit mâncarea.
- Scrie, şi mi-a întins o coală şi un stilou, apoi frunzări un dosar.
Recunoşteam că am fost pe Penteleu, că mi s-au găsit ascunse în coperta dublă a unei cărţi o poză cu chipul Căpitanului, alta cu Moţa şi Marin şi un medalion Majadahonda. Probele erau suficiente pentru a fi condamnat. Dar ancheta voia să adauge activitatea continuă şi ilegală, cu şedinţe, cotizaţii, strângere de ajutoare pentru cei închişi şi familiile lor, colportaj de material, difuzare de broşuri. Păstrându-mi afirmaţia că am dizolvat unitatea FDC după „rebeliune”, am suportat maltratări şi injurii, pentru că nu-i deconspiram pe alţii.
După câteva zile mi-au pus în faţă lista cu numele câtorva: Răfan, Iamandi, Voicescu, Mocanu. Le-am spus că aceştia fuseseră numai simpatizanţi, dar nu activaseră niciodată efectiv. În 17-18 Noiembrie pe la miezul nopţii, moţăiam pe scaun; se deschise uşa şi fu îmbrâncit cu putere Marin Naidim. După ce uşa s-a închis m-am repezit şi l-am îmbrăţişat:
- Te-au luat din regiment? De unde vii? Văd că eşti astăzi în civil.
- N-am depus încă jurământul şi mi-au dat hainele civile.
- Marine, cred că nu vei sta mult cu mine! A greşit agentul când te-a băgat aici. Pavel este omul de care se foloseşte Poliţia; eu am luat asupra mea activitatea ta din vară, excursia pe Penteleu. Mi-era frică să nu te condamne la moarte, fiind militar.
- Cum, a zis el tulburat, tu să suferi în locul meu?
- Măi Marine, pe mine şi aşa mă condamnă pentru că au găsit la mine poza Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, un medalion Majadahonda şi sunt considerat şi Şeful unităţii FDC. Tu nu recunoaşte chestiunea cu Penteleul.
- Păi, mie la arestare, tocmai asta mi-au spus. „Ştim noi toată activitatea ta şi cea de pe Penteleu”.
Am tăcut amândoi. Căzusem în cursă. Puteau să demonstreze continuitatea activităţii prin succesiunea Şefilor. Am mai discutat cu privire la luarea întregii activităţi numai asupra noastră, ca şi cum activitatea şi existenţa Frăţiei s-ar fi limitat numai la noi doi, din care cauză s-a şi dizolvat. Ce naivi eram! Dimineaţa, când a venit Cârciog şi ne-a găsit în acelaşi birou a chemat agentul, l-a muştruluit şi s-a întors rânjind:
- Aţi aranjat, nu-i aşa, răspunsurile!
Eram, fără experienţa arestărilor, naivi, incapabili în curăţia vârstei să sesizăm metodele perfide ale adversarului; credeam mai degrabă într-o greşeală a agentului de poliţie decât că acesta era un aranjament de anchetă. Pe Marin l-au băgat în alt birou.
Spre sfârşitul lui Noiembrie m-a mai interogat de vreo două ori, cerându-mi să precizez dacă ceea ce recunoscusem până atunci era adevărat. Cârciog îşi dăduse seama de ceea ce făcusem pentru a-l salva pe Marin.
- Treaba ta, poate primeai o condamnare mai mică dacă nu-ţi luai şi altă răspundere. Credeai că-l salvezi pe Marin Naidim? Acum veţi fi „doi amorezi într-o pereche de cizme”, ştii proverbul, nu?
Ironia ni se potrivea. Dar el nu pricepea valoarea acestui act de dragoste dintre noi: „Să-ţi pui viaţa pentru fratele tău”. Ancheta fiind terminată ni s-a dat voie să cumpărăm alimente (pâine, brânză, salam) prin agentul de poliţie de pe coridor. Până acum ne dădeau mâncare o dată pe zi, noaptea, după bătăi, apă de băut şi resturi de la Restaurantul Berbec, filiala celui din Ploieşti.
- Vă servim specialităţi de la „Berbec” şi voi tot încăpăţânaţi sunteţi, ziceau în batjocură.
Într-o zi, înainte de ora 12, agentul apăru însoţit de un coleg de clasă la care ţineam foarte mult, Comănescu Ion, fiu de învăţător dintr-o comună de lângă Buzău; îmi aducea de la internat un sufertaş cu mâncare caldă, fructe şi câţiva bani.
- Am încercat de mai multe ori să ajung la tine, dar mi s-a spus că nu s-a sfârşit ancheta.
Avea lacrimi în ochi şi glasul îi tremura. L-am îmbrăţişat şi amândoi am plâns. Nu puteam vorbi de emoţie.
- Să ştii, a continuat, că toţi colegii îţi doresc sănătate. Fii tare şi să nu disperi. Noi ne rugăm pentru tine.
- Să ştii că e şi Marin aici, am apucat să-i spun.
- Gata, a zis agentul, nu mai lungiţi vorba, să nu te înhaţe şi pe tine!
Comănescu a plecat cu ochii în lacrimi; l-am pierdut din vedere înainte de a ajunge la capătul coridorului, orbit de lacrimile dragostei.
În ultima săptămână a lui Noiembrie ni s-a dat voie să stăm de vorbă între noi, doi-trei în acelaşi birou, dar să nu facem gălăgie. Despre fetele arestate n-am putut afla nimic. Am constatat că Pavel nu era nicăieri. Ion Caraion (Diaconescu) era bine dispus şi mi-a încredinţat un „secret”.
- Am sus pe cineva şi mie o să-mi dea drumul. Nu voi apărea în proces.
N-am zis nimic. Îmi părea bine că totuşi unul dintre noi va scăpa de suferinţa temniţei, deşi nu purta semnele sufleteşti sau trupeşti ale celui trecut prin supliciile anchetei. A doua zi nici nu l-am mai văzut. În schimb a venit o domnişoară-psiholog să ne întocmească fişă psihologică pentru dosar. Cred că era studentă la filozofie şi, după câte am înţeles după discuţia cu ea, fiica sau nepoata vreunui comisar, angajată la Serviciul de Siguranţă pentru a câştiga nişte bani. După o discuţie banală de două ore despre şcoală, cărţi citite, păreri despre viaţă în general, viaţă de internat, distracţii, pasiuni, vacanţă şi alte nimicuri, mi-a spus:
- Te surprinde că am abordat tot felul de probleme? Poate te-am plictisit, dar trebuie să fac o caracterizare psihologică a fiecăruia dintre dumneavoastră. Şi timpul e prea scurt.
- Despre mine ce anume o să scrieţi? Ce caracteristici aţi surprins psihicului meu?
- Poate greşesc, s-a fandosit, nu mi s-a părut că prezinţi ceva deosebit faţă de media comună. Dacă va fi timp, aş vrea să mai stăm puţin de vorbă.
- Pe dumneata te cunoşti?
Întrebarea a surprins-o nepregătită. Aveam oarecare experienţă din timpul practicii pedagogice, când copiii (elevi de la Şcoala primară de aplicaţie), puşi în situaţii neprevăzute, dau cele mai autentice răspunsuri sau iau atitudini identice cu expresia stării lor sufleteşti.
- E foarte greu, domnişoară, să poţi face caracterizarea psihologică a cuiva numai în urma unei discuţii, fără să cunoşti întregul spectru de manifestări în situaţii normale şi apoi excepţionale de care dispui.
- Ştii că mă simt puţin stânjenită după cele ce mi-ai spus?
Domnişoara-psiholog a plecat. Ce o fi scris în fişa mea psihologică nu ştiu. Dar în seara aceea, neputând dormi, mi-am adus aminte de discuţia cu ea. Ca un bumerang s-a întors întrebarea:
- Dar pe tine, Virgile, te cunoşti?
Am rămas stânjenit ca ea. Şi am adormit cu gândul că temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuia să-l cunosc cu adevărat.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 58-62)
