În seara zilei de 9 Decembrie 1942, cu lanţuri la picioare, legaţi câte doi, într-un convoi de vreo patruzeci de deţinuţi de drept comun, escortaţi de gardieni şi soldaţi, am ajuns în Gara de Sud. Era un ger groaznic. Ziua fusese călduţ iar zăpada era sticloasă.
Lunecam în dreapta şi în stânga şi brăţara ruginită a lanţului ne provoca răni şi dureri acute. Gara forfotea de lume: soldaţi care mergeau pe front, patrule româneşti şi nemţeşti, tot felul de oameni, cu şi fără căpătâi, atmosfera stării de nesiguranţă şi neîncredere creată de război. Camuflajul mărea starea de teamă şi incertitudine în zvârcolirea oamenilor mascaţi în umbrele şi penumbrele pe care le arunca cinic un Rembrandt nevăzut. Înaintam în grup pe peron. Cu înjurături şi lovituri la coaste gardienii încercau să menţină convoiul care la un moment dat se împrăştie, despicat de fuga câtorva borfaşi.
- Stai! Stai că trag, se auzi un glas, undeva în întuneric.
Lumea ţipa, unii căzură în îmbulzeală. În aer se slobozi o detunătură de pistol. Convoiul se destrămă, dar gardienii şi ostaşii roiau între oameni, adunând formaţia. Eu şi Marin nu reuşeam să ieşim dintre linii, blocaţi de nişte lucrători care transportau traverse şi unelte. Cu greu urcarăm pe bordura peronului dintre linia a doua şi a treia. Căutam prin întuneric uniforma vreunui gardian sau soldat. Marin şchiopăta şi gemea înfundat.
- Ce facem, măi Marine?
- Tu, ce zici să facem, măi Virgile?
- Măi Marine, dacă rămânem mult aici, este ca şi când am fi intenţionat să fugim din convoi. Să anunţăm Poliţia Gării ce ni s-a întâmplat.
- Măi Virgile, spunea un gardian că duba CF e garată pe linia a şaptea.
- Dar cum ajungem? Trebuie să aşteptăm până pleacă trenul din faţă.
- Trecem pe sub el!
Duba mai mult am bănuit-o; era izolată pe linie, dar am recunoscut-o după fereastra mică şi bine oblonită. Pe peron, nimeni. Convoiul fusese preluat iar ostaşii şi gardienii plecaseră. În dubă, scandal şi înjurături. Voiam să batem în uşa dubei, dar un ostaş şi un gardian veneau gâfâind spre dubă. În spatele lor alţi doi gardieni. Unul era şeful escortei.
- Unde aţi fost, mă? După care ne-au înjurat.
- Ne-am rătăcit, domnule şef. Abia am ieşit dintre linii.
Cu patul armei un ostaş bătu în uşa dubei. Uşa se deschise şi şeful dubei apăru în uşă:
- I-aţi găsit, mă proştilor, sau vă adaug la număr?
Şeful escortei şi şeful dubei se acuzau reciproc şi se insultau. La urmă am mai primit câteva înjurături şi am fost urcaţi în dubă:
- Mă, io am mai văzut proşti pe lumea asta, dar ca voi doi n-am mai văzut, mă! Vă spun drept!
Prostia noastră era că nu fugeam de suferinţă. Noi ne predam în chip conştient, ca să nu lipsim de pe altarul de ispăşire, pentru păcatele noastre şi ale neamului.
Deţinuţii de drept comun fuseseră repartizaţi în celule, legionarii în camera comună. Când ne-au văzut fraţii au răsuflat uşuraţi auzind păţania noastră. Am mai făcut cunoştinţe, căci duba era înţesată de legionari, muncitori care în timpul verii lucraseră într-o colonie la Işalniţa. Acum dispoziţia era ca toţi legionarii, indiferent de pregătire şi condamnare, să fie concentraţi la Aiud, în vederea constituirii loturilor care trebuiau trimise pe front şi ţinute în linia I până la distrugerea lor fizică. Noaptea, legaţi la un tren personal, am străbătut întinsul înzăpezit al Carpaţilor şi al Podişului transilvan. Spre dimineaţă ni s-a dat o pituţă cu mălai, cam de 200-250 grame, o bucăţică de slănină sărată şi o cană de apă.
***
Există în viaţă despărţiri ca ruperea din rădăcină, ca prăbuşirea unui edificiu în urma unui cataclism. Nu poţi nici plânge, nici vorbi, nu mai poţi privi nici la ce se petrece în jur, nu mai auzi zgomotele lumii, totul te depăşeşte, te anulează. Un singur simţ rămâne treaz, în fiinţa ta interioară, singurul care-ţi spune că exişti, deşi nu găseşti sensul fiinţei, finalitatea existenţei - care pare a nu mai avea vreo relaţie cu creaţia, din care parcă nu mai faci parte. Simţul acesta îţi proiectează identitatea persoanei în Persoana Dumnezeirii. Eşti întru Cel ce Este. Atunci în fiinţa ta se face linişte ca o apă fără nici o cută al cărei adânc oglindeşte doar lumina; o împăcare cu toţi.
Această stare o trăiam în ungherul dubei; din când în când mă trezea doar zornăitul lanţurilor, semnalul unei alte realităţi, ireale pentru mine.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 71-72)
