„Dacă zici „iadul pe pământ” nici atunci n-ai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea Piteşti pentru studenţii români.” – Puiu Atanasiu
Asa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa nu-l voi uita niciodată pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol. Eram atât de deshidratati si de slăbiti în urma însetării, că păream mai degrabă niste umbre, decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare până ce s-a deschis uşa şi cineva a fost împins înăuntru cu lovituri şi înjurături: – Banditule, altădată ai să mori în beci! Aşa a apărut Ion, colegul de pat care-mi vorbise azi noapte despre torturile din camera 4 Spital. Înscenarea era de prost gust şi nimeni n-a crezut-o. Ion a aşteptat seara şi mi-a povestit acestea: – M-au dus la comitetul de reeducare unde-mi făcusem autodemascarea. Trebuia să le dovedesc sinceritatea. Mi s-a dat nişte hârtie ca să scriu tot ce am auzit şi am văzut aici. Ar fi trebuit să fiu readus într-o […]
Iată începutul demascărilor de la Pitesti. A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi-două înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Cantemir si încă alti trei al căror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si dusi într-un zăvoi de pe malul Argesului, unde li s-a spus că în acea noapte vor forma echipa care îi va împusca pe toti sefii legionari din închisoarea Pitesti. Întrebati dacă sunt de acord, au răspuns toti că sunt gata pentru această faptă.
Noaptea de Crăciun -respectiv cea dinspre ziua de Crăciun- răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supra-înghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun.
Regimul închisorii era foarte aspru, începând cu dormitul pe prici unde, datorită numărului mare de oameni, nu ne puteam odihni. Nu aveam loc să stăm pe spate. Eram înghesuiţi ca sardelele în cutie… Ca să te întorci pe cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu era un lucru uşor.
A sosit şi Pastele anului 1949. Se dăduse stingerea. „Săptămâna mare” a fost pentru toţi o perioadă de reculegere, de înălţare, de sporire a forţelor spirituale cum numai ruga şi postul în comun o mai pot aduce. S-a făcut miezul nopţii şi clopotele bisericilor din oraş au bătut ceasul marii învieri a Domnului Hristos. De sub păturile sure şi uzate curgeau lacrimi fierbinţi pe feţele descărnate de foame şi alte suferind, dar totuşi netede de tinereţe.
Deci, începutul „reeducării” a pornit cu şase inşi în fruntea cărora s-a găsit Țurcanu. Pe măsură ce creierele erau „spălate”, cu oamenii compromişi şi transformaţi în fiare, Țurcanu şi-a mărit echipa de roboţi. Aceştia executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numărul roboţilor creştea cu fiecare tânăr care se prăbuşea.
Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte.
Închisoarea din Pitesti se găseste lateral, spre vest, cam la 200 metri de soseaua care leagă Pitestiul de Curtea de Arges. Zidul care înconjoară închisoarea este înalt de cinci metri. Închisoarea se găseste pe această linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsă în Arges. Peisajul văzut de la etaj e de o frumusete încântătoare.
Se apropiau Sfintele Pasti, pe la sfârsitul lui aprilie. Iar noi ne pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestati de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învătăm pe de rost.
O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim. Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu.
Din ziua fixată pentru începerea vorbitorului s-a instituit un regim de o stricteţe de neimaginat. S-au suspendat cărţile poştale şi s-au tăiat pachetele la toată lumea.Zeci de colonei şi alte grade superioare deschideau de dimineaţă şi până seara vizetele şi ne studiau. Am văzut şi multe persoane civile. Printre crăpăturile uşii am văzut-o de câteva ori pe Ana Pauker, spionând deţinuţii.
Închisoarea este situată undeva la marginea oraşului. Zidul exterior se află la o distanţă destul de mare de clădirea închisorii (spre deosebire de celelalte locuri de detenţie din ţară).
După insuportabile chinuri fizice si de constiintă, nu mai aveam nimic de ascuns si nici resurse fizice si morale ca să mai putem rezista torturilor. În timpul torturii morale au continuat si torturile fizice, până când, pentru cei cu muncă silnică si temnită grea, declaratiile publice în celulă si cele scrise în camera 4 spital erau pe terminate.
Paștile din 1951… Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură. După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat şi şi-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi şi, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”. Apoi, ne-a fixat o nouă poziţie pe priciuri: în loc să ţinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam mişca, iar prin ținerea mâinilor în sus în poziţie fixă, surescitarea nervoasă se intensifică în aşa […]
A doua zi de Crăciun se deschide uşa brusc şi apare directorul Alexandru Dumitrescu încruntat şi cu un ciomag în mână. Ţurcanu raportează că legionarii au sărit la reeducaţi ca să-i omoare, deoarece vor să se reeduce!
Închisoarea Pitești: O temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate. Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi. Majoritatea lor erau personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii.
Când am ajuns la Pitesti era o zi frumoasa. Pe atunci închisoarea nu avea dube pentru transportul detinutilor. Directorul ne astepta la gara cu vreo 30 de gardieni înarmati. Din lipsa de lanturi ne-au pus în rânduri de câte sase, dupa înaltime, si ne-au legat cu funii de mâini. În felul acesta nu se putea fugi, paziti fiind de gardienii înarmati.
Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne înistorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul”, cu virtuţile sau slăbiciunile sale.
