Ionică Pintilie – aproape un înger pe pământ

Am considerat ca fiind o mare greseală ședintele legionare pe care le făceau unii camarazi, adunându-se într-un colț, fapt pe care am căutat să-l înlătur, dar nu am reușit.

Cel care a venit la mine, eu fiind șef de cameră, și mi-a cerut dezlegarea și participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad și coleg de la medicină, Ionică Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunoșteam bine și se legase între noi o strânsă prietenie.

Era mai tânăr decât mine, avea o constituție delicată de intelectual, și eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de mic orfan de amândoi părinții și fusese crescut de o rudă care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligență excepțională și fusese unul din cei mai buni studenți ai Facultății de Medicină din Iași. Fusese crescut de părinții adoptivi în cea mai curată si de nezdruncinat credință în Dumnezeu.

Înmănunchia în ființa lui daruri de neegalat. Era de o curăție morală și de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. Îi număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.

Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu și pe care nu a vrut să le altereze, a sfârșit prin a fi asasinat prin torturi care au depășit orice imaginație.

Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfătuit frățeste să renunțe la ședințe. Ştiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile să-l opresc. Pintilie, însă, își avea misiunea lui pe pământ și pesemne cerul îl chema ca să îngroașe rândurile martirilor creștini. El conjuga atât de armonios credința și morala creștină, dragostea de Dumnezeu și de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoaștere și credința în Mișcarea Legionară, încât si azi îl văd ca pe un sol trimis din altă lume. Pentru cei care l-au cunoscut, și pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal.

N-a vrut să mă asculte: chemarea lui era una, iar slăbiciunea mea, alta. Sunt însă convins că, oricum, tot sfârșea ca un martir, pentru că acesta-i era destinul. […]

Ce reprezenta Ion Pintilie, ca valoare morală si intelectuală, prin credința în Dumnezeu și în Legiune, am mai relatat. Dar țin să mărturisesc, și nu aș vrea să greșesc în fața lui Dumnezeu și față de toți camarazii noștri, că el reprezenta pentru noi, ce reprezenta Moța pentru generația lui. Pintilie a fost vârful piramidei elitei tineretului legionar de acolo. Nici un alt tânăr legionar nu i s-a asemănat, cu excepția acelui student de la Politehnică din București, ucis deȚurcanu.

Pintilie a răbdat martiriul asemenea primilor creștini. A fost asasinat de slugile satanei, care și-au vândut sufletul și conștiința lui Lucifer. Dacă medicina și cultura românească au pierdut prin uciderea lui o valoare de neînlocuit, acest tânăr de o morală desăvâșită, cu dragoste pentru Dumnezeu, semenii săi și Legiune, va rămâne un exemplu de urmat pentru toți cei care vor veni după noi în acest neam.

Dumnezeu a vrut așa, cum a vrut și în cazul lui Moța, să-și aleagă, ca martiri pentru jertfă, pe cei mai buni dintre noi. Dacă nu l-aș fi cunoscut în libertate, lucrând cu el, dacă nu aș fi știut ce valoare intelectuală reprezenta și pe ce solid piedestal moral era așezat, dacă în închisoare și în special în camera 3 subsol, unde Pintilie a stat tot timpul alături de mine, nu l-aș fi văzut cu ochii mei cum a fost ucis, poate n-aș face aprecierile pe care le fac despre acest înger cu chip de om.

Lui Pintilie nu-i lipsea nimic din bărbăția si curajul martirului: credința și dragostea pentru Hristos și atasamentul față de Căpitan si Legiune. Nu trec în rândul martirilor nici fricoșii, nici pe cei ce s-au îndoit sau n-au avut curajul să-si mărturisească credința. Vor trece în eternitate numai cei bravi care-l înfruntă pe satana prin jertfa lor adusă lui Dumnezeu. Jertfele pe care le vrea Dumnezeu și pe care El le alege sunt ale celor care, atunci când sunt puși la încercare, dau dovadă de cel mai înalt eroism. Neamurile vor trăi numai prin eroii și martirii lor.

Şi acum îmi mai amintesc momentele prin care a trecut Pintilie până când i s-a luat viața.

Am relatat atitudinea lui în camera 3 subsol, aceea a unui crestin desăvârsit. El a fost inițiatorul ședințelor legionare în camera 3 subsol și a grupat în jurul lui peste zece camarazi. Nici unul dintre ei, în afară de Nedelcu, nu a avut însă curajul să facă ce a făcut Pintilie. S-a rugat lui Dumnezeu și a ținut ședințe legionare fără frică și nu pe ascuns. A mărturisit în auzul tuturor celor din cameră, eu fiind alături de el, că este creștin și că-L iubește pe Hristos, acceptând moartea, ca si Moța, că este legionar și crede în misiunea politică si mistică a Mișcării Legionare.

Înainte de a i se da lovitura de grație și de a-și pierde cunoștința, a fost întrebat încă o dată dacă mai este legionar. Pintilie a răspuns cu un curaj de martir: „Sunt creștin și legionar și așa vreau să mor!” Şi așa a și murit.

După cum am mai amintit, Pintilie avea un fizic delicat și de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. Și pe când Nedelcu, cu un fizic de o rezistență mai mare, a suportat tortura până aproape de nebunie, fizicul lui Pintilie a cedat sub lovituri, învăluit de moarte.

Conștiința mea îl va vedea în permanență torturat, nu de Zaharia, care l-a ucis, ci de satana. Nu i-am văzut rănile de pe trup, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie nu fusesem de șase luni, ca să ne vedem rănile și să le putem denunța.

Cămașa și izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat, tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunși în fundul orbitelor. În urma bătăilor, cât a ținut degradarea cu fecalele și până în ziua când Pintilie și-a dat sfârșitul, cei mai mulți dintre noi nu eram decât o masă de carne sângerândă și tumefiată, pe care o simțeam abia când ni se lipeau cămășile și izmenele de corp.

Iată cum a sfârșit Pintilie:

În acea dimineață, Zaharia a plecat din cameră. S-a întors după puțin, a început să fredoneze, s-a dezbrăcat de cămașă și a venit în fața lui Pintilie, care era lângă mine.

L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu și în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu se mai mișca, a mai avut puterea să clatine din cap un „da” categoric. Atunci, demonii care-l stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui și l-au lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când n-a mai semănat a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine și de Tudose.

După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră să raporteze lui Ţurcanu si Zeller că ordinul lor a fost executat.

Pintilie a avut o revenire care ne-a îngrozit. Sufletul lui călătorea printre aștri. Ultimele lui cuvinte îmi sună și azi în urechi și-mi vor suna până voi închide ochii: „Văd printre aștri…”, apoi șoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am mai putut desluși ce spunea. „Am ajuns în galaxia lui Halas și văd…” si vocea lui a încetat.

Am fost convinși că Pintilie înnebunise și asteptam cu toții să-și dea sufletul. În cameră domnea tăcerea, groaza înaintea morții.

Trăiam groaza că vom înnebuni și noi, înainte de a fi uciși, ca Pintilie.

Când Zaharia s-a întors în cameră, Petrică Tudose, erou al torturilor, a avut curajul să-l înfrunte, spunându-i: „L-ai ucis!”.

Zaharia, conștient de asta, pentru că așa primise ordinul, i-a ordonat lui Tudose să-l consulte pe Pintilie care, spunea el, doar simula moartea. Tudose a mai avut curajul să-i confirme lui Zaharia că îl omorâse. Atunci, demonii din Zaharia s-au mai năpustit o ultimă dată asupra trupului lui Pintilie, inert. N-a putut să-i zdrobească sufletul, pentru că Dumnezeu îl luase la El. Doar țărâna trupului i-a rămas lui Zaharia și celor ce i-au dat ordin să-l asasineze.

Pintilie nu se mai sprijinea de mine și Tudose, nu mai răsufla, era căzut cu fața pe prici. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici și a căzut buștean pe ciment, apoi a fost scos afară. Desigur că a fost dus în celulele morții de pe capul Tuluiși, fie că murise, fie că Zaharia sau Țurcanu i-au dat ultima lovitură, din acea zi nu s-a mai auzit nimic de Ionică Pintilie.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)